— Încerc să-ți explic că felul în care te descurci în lume n-o să fie niciodată mai important decât caracterul tău.

— Cum îți poți dori să ai o relație cu un om ca mine? Cum de te-ai îndrăgostit de cineva care se comportă așa cum mă comport eu?

— E mai ușor decât crezi.

Pufnește sarcastic, ca și când nu mă crede.

Annika mi-a împărtășit foarte multe dintre adevărurile ei dureroase. Poate că a venit vremea să-i destăinui și eu câteva de-ale mele.

— Când sunt lângă tine, am o părere mai bună despre mine însumi.

— Și asta se întâmplă pentru că măcar nu-mi semeni? se interesează Annika.

— Nu. Când ne-am cunoscut, trăiam o perioadă în care nu prea aveam încredere în mine. Și mi-am spus că măcar am o șansă cu tine.

Annika pare șocată, iar eu îmi trec mâinile prin păr și oftez.

— Însă mi-am dat seama repede că-mi supraestimasem mult șansele și că trebuia să lupt din greu dacă voiam să fii a mea, pentru că nimic nu era ușor la tine. Dar tocmai de-asta momentul în care ai început să mă accepți a fost cu totul special. Te-am văzut ieșind din carapace și am descoperit o grămadă de lucruri minunate despre tine, inclusiv cât de aprig mă iubeai. Nu ți-am pus niciodată loialitatea sub semnul întrebării, chiar și atunci când aș fi vrut să le arăți celorlalți ce simți pentru mine. Știam că nu te-aș răni niciodată.

Annika își ferește iar privirea.

— Și dacă există o femeie care e o combinație între mine și Liz?

Întrebarea mă descumpănește, pentru că m-am gândit și eu la ea, cu toate că mă detest pentru asta. Dar Annika are dreptate.

— Poate că există. Dar n-am nicio garanție că o s-o găsesc și, cu siguranță, nu am nicio garanție că se va îndrăgosti și ea de mine.

— Poți să ai pe oricine vrei, îmi zice ea.

— Dar nu înseamnă că pot să conving pe oricine să rămână cu mine. Liz m-a înșelat. S-a întâmplat când încă încercam să ne refacem relația, înainte să renunțăm la terapia de cuplu, care nu ne ajuta deloc, și să apelăm la avocați. Nu e vorba că am descoperit un e-mail pe care n-ar fi trebuit să-l citesc sau ceva de genul ăsta. Mi-a spus ea, în față. M-a înșelat cu un coleg de muncă de-al ei și a recunoscut doar fiindcă știa că o să mă doară. A avut exact efectul pe care-l dorea. Încă de la început, am fost convins că tu nu mi-ai face niciodată așa ceva. Eram conștient că, dacă ne împăcăm, exista riscul să te pierd din nou într-o zi, dar și că, dacă s-ar întâmpla, nu te-aș pierde din cauza altui bărbat, ci din cauza ta. Din cauza lucrurilor care se petrec în mintea ta. Poți să lași complet garda jos, să-mi spui sincer cu ce problemă te confrunți și ce simți? În mare, mi-am dat singur seama și vreau să știi că nu mă deranjează faptul că uneori ai nevoie de ajutor.

— Tina e de părere că probabil am o formă funcțională de tulburare de spectru autist. Aș putea da un test, ca să fiu sigură, dar de ce s-o fac? N-o să schimbe nimic.

— Chiar nu știu cum te-ar ajuta testul ăsta. Ți-a spus Tina ce-ai avea de câștigat?

— A zis că poate așa mi-aș găsi liniștea.

— Atunci, cred că ar trebui să-l dai.

Annika ezită.

— Și dacă, după ce fac evaluarea, se dovedește că n-am o tulburare de spectru autist și că sunt, pur și simplu, ciudată? Nu știu dacă aș suporta.

— Nu ești ciudată.

— Fii serios, Jonathan! Toată viața mea am fost întruchiparea ciudățeniei. Să nu-ți închipui că oamenii ca mine nu știu cum îi percep ceilalți. Dar, pentru noi, voi sunteți cei ciudați și noi trebuie să ne schimbăm, dacă vrem să ne integrăm în societate.

— Ai depășit multe obstacole ca să ajungi aici: hărțuirea de care ai avut parte în copilărie, cei care au încercat să profite de tine. E dureros că oamenii se poartă atât de urât unii cu alții.

— Nu vreau să ai o relație cu mine din milă.

— Nu mi-e milă de tine. Te admir. E nevoie de o forță incredibilă ca să faci ce ai făcut tu, și meriți toată fericirea din lume.

— Problema mea e ereditară, spune ea încet.

— Mi-am dat seama de asta încă din ziua în care am făcut cunoștință cu tatăl tău.

— O să regreți. O viață întreagă cu mine, o familie cu mine… O să ai de tras mult, exact ca mama.

Probabil că e cel mai intuitiv lucru pe care mi l-a spus vreodată. Deși Annika se chinuie să identifice emoțiile mele, să empatizeze cu mine, e foarte capabilă să le înțeleagă sensul.

— Singurul meu regret ar fi să ratez ocazia de a afla dacă relația noastră poate funcționa. Am crezut c-o să ne construim o viață împreună după facultate, dar te-ai răzgândit. Nu crezi că a venit momentul să vorbim despre asta? Dacă o să tot eviți chestiile dificile, indiferent cât de neplăcute sunt amintirile, nu știu cum vom face relația să funcționeze. Iar eu vreau foarte mult să funcționeze. Tu nu?

Annika încuviințează din cap.

— Știu că n-am procedat bine, dar eram devastată.

— Știu. Și eu am simțit același lucru.

O trag mai aproape și-mi lipesc fruntea de a ei, cum făceam pe vremuri. Închidem ochii și rămânem în poziția asta până când respirația i se calmează și o aud răsuflând ușurată.

— Dar acum sunt aici, cu tine.

— Întotdeauna ai fost cu mine, spune ea și-și lipește buzele de ale mele.

Avem timp să vorbim mai târziu și o să vorbim. Dar acum vreau să fac un singur lucru. Am așteptat zece ani și nu mai am răbdare.

Ne sărutăm pasional. Ne sărutăm așa cum nu se face în public, cu o sălbăticie pe care nu am trăit-o când eram în facultate. Pe vremea aia, tot ce făceam în legătură cu Annika era plin de grijă și de prudență, ca și când ea ar fi fost din sticlă și s-ar fi putut sparge. Acum e mai puternică. Poate că nu se consideră puternică, dar este. Puterea ei se manifestă în multe feluri. O simt când mă apucă de