Ne întindem pe canapea. Nu e un loc potrivit pentru nicio formă de gimnastică sexuală, dar nu contează. Trag aer în piept, inspir mirosul ei din nou și din nou, lipindu-mi fața de gâtul ei și sărutându-l. Apoi îi sug pielea gâtului, iar Annika își arcuiește spatele când îi scot bluza și sutienul. Îmi trec degetul peste sfârcurile ei, cu un gest ferm, iar ea geme. Fusta lungă are elastic în talie, așa că mi-e ușor să i-o scot dintr-o mișcare rapidă. La fel și lenjeria. Va trebui să ne descurcăm cum putem pe canapea, pentru că acum, când Annika e goală, nu vreau să mă opresc nicio secundă. Își desface picioarele fără nicio urmă de timiditate și zâmbesc nu doar datorită priveliștii pe care mi-o oferă, ci și pentru că asta e fata pe care mi-o amintesc. Ador cum se deschide complet în fața mea. Când eram mai tineri, îi lua mai mult timp să se simtă suficient de relaxată încât să se lase purtată de val, dar apoi simțeam că avea încredere în mine mai mult decât în oricine altcineva. Și pe bună dreptate, pentru că nu i-aș da niciodată un motiv să nu se încreadă în mine.

Annika încearcă să mă dezbrace fără să-și dezlipească gura de a mea, mișcându-se pe o suprafață mai mică decât trupurile noastre întinse. E comic. Dar ea se încăpățânează, fiindcă e la fel de hotărâtă ca mine să facem sex pe canapeaua asta. Apoi îmi cuprinde penisul cu mâna și zâmbesc din nou, pentru că n-a uitat cum îmi place să fiu atins.

Pipăi podeaua și-mi scot portofelul din buzunarul blugilor. Aș putea s-o întreb dacă ia pilula, dar tot aș folosi prezervativ, și nu doar de dragul sexului protejat. Ea mi-ar înțelege motivele mai bine ca oricine.

Suprafața disponibilă nu ne îngăduie decât o singură poziție și, când mă ridic și întind brațele spre ea, Annika mă încalecă, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Când își coboară trupul peste al meu, cu o mișcare rapidă, scot un geamăt, dar nu de durere.

Apoi pufnesc într-un hohot gâfâit.

— Și mai zici că nu știi niciodată ce gândesc!

Râde la rândul ei, dar hohotele noastre se estompează, înlocuite de murmurul meu: îi șoptesc cât de bine mă simt, cât de mult a trecut și cât de dor mi-a fost de ea.

29Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1992

M-am trezit dintr-un somn agitat, pe la șase dimineața. Jonathan dormea dus lângă mine, cu un picior lipit de al meu. Dormisem cu întreruperi, pentru că în partea de jos a burții simțeam o durere insistentă și mocnită, care nu-mi îngăduia să mă odihnesc. Îmi schimbasem poziția, închisesem ochii, făcusem tot ce puteam ca să-mi alin disconfortul, dar nimic nu funcționase. Acum o săptămână îmi venise ciclul. Sângerarea fusese mai puțină decât de obicei și mai închisă la culoare, dar măcar îmi dispăruse durerea de spate. Neplăcerea durerii de spate pălea în comparație cu ce se întâmpla acum în burta mea, iar durerea părea să se fi întețit în ultimul sfert de oră.

Pe la șapte dimineața, m-am dat jos din pat și m-am dus la toaletă – deși nu simțeam nevoia –, în speranța că așa urma să rezolv problema. Mă durea un umăr și aveam o senzație ciudată când pășeam: eram amețită, ca și când aș fi fost pe punctul de a leșina. M-am sprijinit de perete și, când am aprins lumina, am strâns tare clanța ușii de la baie. Purtam o pereche de chiloți din bumbac și un tricou de-al lui Jonathan pe care mi-l însușisem.

Acum, când stăteam în picioare, gravitația și-a spus cuvântul și sângele mi-a inundat chiloții, scurgându-mi-se pe picioare. Poate că-mi venise ciclul din nou, iar durerea era provocată de crampe. Vedeam puncte negre în fața ochilor și am reușit să-l strig pe Jonathan înainte să mă prăbușesc.

Credeam că leșinasem doar câteva secunde, iar când mi-am revenit, Jonathan era lângă mine.

— Ce se întâmplă? Ce-ai pățit? a strigat el.

A încercat să mă ajute să mă ridic în capul oaselor și m-a săltat în picioare, cuprinzându-mă în brațe, lipindu-mi spatele de pieptul lui.

— O, Doamne! Annika, spune-mi ce se întâmplă!

Nu puteam să-i răspund, pentru că durerea care-mi sfâșia burta mă împiedica să vorbesc. În schimb, am țipat.

Jonathan m-a întins pe podea și a fugit.

Mi-am recăpătat cunoștința când paramedicii îmi puneau masca de oxigen. L-am auzit pe Jonathan vorbind undeva, ca din depărtare:

— Annika, sunt aici. Totul o să fie bine.

Am întors capul în direcția vocii lui și l-am zărit lângă ușă, cu mâinile însângerate. Purta o pereche de pantaloni scurți și picioarele îi erau mânjite de sânge. Eram convinsă că paramedicii aveau să mă scape în timp ce cărau targa pe scările exterioare ale casei în care locuia Jonathan. Am auzit sunetul roților pe asfalt și apoi m-au condus la ambulanța care aștepta afară, cu ușile din spate deschise. Atunci m-a lovit un val de durere atât de crunt, încât am început să plâng isteric. În timp ce mă urcau în ambulanță, am încercat să le spun că simțeam că o să mor. Voiam să le spun cât de frig îmi era. Aveam senzația că-mi înlocuise cineva sângele cu apă rece ca gheața; probabil doar mi-am imaginat că le vorbeam, pentru că nu mi-a răspuns nimeni. Odată targa băgată în ambulanță, au trântit portierele și mașina a demarat, cu sirena în funcțiune.

*

La spital, o asistentă mă tot întreba în a câta lună de sarcină eram. Îmi venea greu să mă concentrez și o mulțime de oameni roiau în jurul meu: unii îmi tăiau tricoul și lenjeria, alții îmi măsurau tensiunea. Am încercat să-i spun că nu eram însărcinată, pentru că luam pilula și-mi venise de curând ciclul, dar îmi tot pierdeam cunoștința. Au adus un aparat și mi-au plimbat pe burtă o baghetă, mișcând-o încolo și-ncoace. Mai târziu, aveam să aflu că ecografia nu fusese concludentă, pentru că aveam prea mult sânge în abdomen și nu se vedea nimic.

Toată lumea țipa. Asistentele dădeau instrucțiuni, iar Jonathan încerca să răspundă la întrebările lor. Leșinam și mă