trezeam alternativ. Pulsul și tensiunea îmi scăzuseră periculos de mult. Apoi asistentele i-au cerut lui Jonathan să plece și am încercat să țip, să le spun că voiam să rămână cu mine. Mi-era foarte frig și eram groaznic de obosită.

M-au dus pe targă în sala de operații și m-au operat de urgență, ca să oprească hemoragia, care mi-ar fi fost fatală. Au descoperit că fusesem însărcinată, iar ceea ce considerasem a fi o sângerare menstruală fusese primul semn că aveam o problemă. Embrionul se fixase într-una dintre trompele mele uterine și, când crescuse, trompa se sfâșiase. Cel mai probabil, se întâmplase chiar înainte să fiu urcată în ambulanță.

Medicii nu l-au putut salva.

30Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1992

 

Când m-am trezit, părinții mei și Jonathan stăteau la capul patului meu. Fusesem într-o stare foarte gravă și primisem o transfuzie sangvină, dar starea mea era stabilă când ajunseseră ai mei la spital. Pentru că mi se rupsese o trompă, operația fusese mai invazivă decât dacă sarcina extrauterină ar fi fost descoperită mai devreme. Medicii mă tăiaseră, în loc să intervină laparoscopic, și din cauza asta trebuia să rămân internată mai multe zile, iar recuperarea totală avea să dureze până la șase săptămâni.

Era și Janice acolo. M-a strâns în brațe și a plâns așa de tare, încât am întrebat-o dacă se simțea bine.

— Am foarte îngrijorată când m-a sunat Jonathan. Îmi pare atât de rău! îmi tot spunea ea la nesfârșit.

Nu înțelegeam de ce-i părea rău. Eu eram de vină. Jonathan avusese inspirația să ia poșeta mea cu el, înainte de a ieși în urma paramedicilor. Se gândise că în portofel aveam cardul de sănătate și nu se înșelase. Tot acolo îmi țineam pilulele contraceptive, iar cei de la spital și-au dat repede seama că în folie rămăseseră destul de multe. Trăisem având convingerea că luam una în fiecare zi, pentru că voiam să le iau exact cum trebuia. Nu le omisesem intenționat și nu voiam un copil, fiindcă abia dacă eram capabilă să am grijă de mine. Pur și simplu uitasem, așa cum uneori uitam să mă pieptăn, să mănânc micul dejun sau să duc gunoiul, atunci când îmi venea rândul.

Uitasem de pilule atât de frecvent, încât făcusem un copil.

Părinții mei au stat la spital din zori până seara târziu, apoi au preferat să se retragă la un hotel din apropiere, în loc să parcurgă zilnic un drum de patru ore, până acasă și înapoi. Jonathan mi-a stat alături tot timpul, cu excepția unor scurte absențe, când se ducea la apartamentul lui ca să facă duș și să se schimbe. Noaptea, dormea într-un fotoliu, lângă patul meu, în timp ce eu dormitam sub efectul calmantelor. În prima noapte de după plecarea părinților mei – după ce doctorul îi asigurase că eram în afara oricărui pericol –, Jonathan mi-a strâns tare mâna într-a lui, cu ochii în lacrimi.

— Mi-a fost așa de frică, Annika!

— Și mie, am șoptit.

Dar nu i-am zis că tristețea mea, provocată de tot ce se întâmplase, era mai apăsătoare decât frica de ceea ce nu se întâmplase. În clipele mele cele mai lucide, mă gândisem la copilul care se dezvoltase în trompa mea uterină. Medicul îmi spusese că, atunci când sarcina e extrauterină, embrionul e imposibil de salvat. În plus, era adevărat și faptul că nu eram deloc pregătită să am un copil.

Cu toate astea, tot mi s-a frânt inima la gândul că ființa minusculă nu avusese nicio șansă de supraviețuire.

 

Janice mi-a adus o pijama și m-a ajutat să mă îmbrac în baie, lăsându-i pe părinții mei și pe Jonathan să vorbească în salon.

— Cred că urăști să porți chestia asta, a spus Janice în timp ce mă dezbrăca de halatul de spital și-mi punea bluza de pijama.

M-a ajutat să desfac șiretul pantalonilor și i-am tras pe mine cu grijă, pentru că până și cea mai mică mișcare îmi provoca durere în jurul inciziei. De fapt, nu mă deranja halatul. Era larg și destul de moale, probabil din cauza spălărilor repetate. Aici, la spital, cel mai mult detestam zgomotele și mirosurile. Mirosul înțepător de substanțe antiseptice și anunțurile repetate în difuzoare tulburaseră calmul aparent pe care reușisem să-l obțin. Nu voiam decât să dorm, să evadez din coșmar prin singura metodă pe care o cunoșteam. Cu toate astea, asistentele veneau din oră în oră la mine, să-mi verifice starea și să mă răsucească pe altă parte, să-mi măsoare temperatura și tensiunea. Incizia mea avea nevoie de îngrijire constantă, ca să ne asigurăm că nu se infecta. Când o asistentă m-a ajutat să merg la toaletă, la scurt timp după ce mi-au scos cateterul, am aruncat o privire spre dunga urâtă a suturilor mele, după care am avut grijă să nu mă mai uit în direcția aia.

Janice a deschis ușa și m-a sprijinit, ajutându-mă să ies din baie. Eram încă amețită, iar asistentele m-au avertizat să nu cobor din pat dacă nu aveam pe cineva care să se asigure că nu cădeam.

— I-am promis mamei tale că o să vorbesc cu toți profesorii tăi, să văd ce se poate face ca să nu rămâi în urmă în ultimele săptămâni de școală, mi-a zis ea. Sunt sigură că vor fi de acord să predai referatele mai târziu și vor face și alte concesii pentru examenele de final de semestru.

N-am răspuns, pentru că nu mă puteam concentra la două lucruri în același timp, iar în clipa aia nu-mi doream decât ca Janice să mă ducă înapoi în pat.

 

— O să plec de-aici imediat după cursurile de vineri, mi-a spus Jonathan în ziua în care m-au externat.

— Unde te duci?

— La tine acasă. Vreau să fiu lângă tine.

— OK.

Eram încă obosită și slăbită și nu-mi doream decât ca, odată ajunsă acasă, să mă culc, dar tot mă bucuram să-l am lângă mine.

Au ajuns și părinții mei. În timp ce așteptam documentele de externare, Jonathan a întrebat:

— E în regulă să o vizitez pe Annika weekendul ăsta?

— Sigur, a răspuns mama.

Când asistenta mi-a spus că puteam pleca, tata a ieșit să aducă mașina în fața spitalului.

— O să te aștept pe