Jonathan m-a strâns la piept, strivindu-mă într-o îmbrățișare. Când s-a desprins de mine, m-a sărutat pe frunte.

— Te iubesc. Totul o să fie bine.

— Și eu te iubesc, i-am răspuns.

N-am zis nimic despre restul afirmației lui, pentru că nu credeam că situația avea să se îmbunătățească vreodată.

Am urcat pe bancheta din spate a mașinii părinților mei, m-am întins acolo și am adormit.

— Ce să-ți aduc? m-a întrebat mama după ce m-a băgat în pat, ca pe un copil.

Ochii mi-au poposit pe sticluța de parfum dăruită de Jonathan, pe care o abandonasem fără remușcări, pe măsuță. Am rugat-o să mi-o dea.

Am strâns sticluța în mână și am plâns până am adormit, de tristețe pentru faptele mele și pentru copilul pe care îl făcusem cu Jonathan și pe care-l pierdusem.

Jonathan a ajuns la noi vineri, așa cum promisese, și l-am găsit lângă mine când m-am trezit dintr-un pui de somn. Mi-a dat la o parte părul de pe față și mi l-a aranjat.

— Ce face frumoasa mea din pădurea adormită?

Am zâmbit. Chipul lui era unul dintre puținele lucruri care încă mă bucurau. A dat așternuturile la o parte și s-a urcat în pat, iar eu mi-am cuibărit capul în mica scobitură dintre gâtul și umărul lui.

— Sunt bine.

Era prima dată când îl mințeam.

După întâia minciună, cele care au urmat au fost mult mai ușor de rostit.

Într-o noapte de sâmbătă, am auzit ușa camerei mele deschizându-se.

— Annika? a spus Jonathan, aproape șoptit.

— Sunt trează.

Când Jonathan ajunsese la noi, mama îi dusese bagajul în camera lui Will. Părinții mei nu erau foarte stricți în legătură cu chestiile astea. Știam că mama nu s-ar supăra dacă ne-ar găsi împreună, în patul lui Will sau într-al meu. Când a intrat Jonathan eram trează pentru că dormisem atât de mult în timpul zilei, încât acum nu mai puteam ațipi. Stăteam întinsă în pat și-mi analizam viața. Greșelile altora mi se păreau minuscule, în comparație cu cele pe care le făcusem eu. Ale mele păreau din ce în ce mai mari, iar acum îi afectau și pe alții.

— Știu că n-o să fie ușor să recuperezi la facultate, dar o să reușești, mi-a zis Jonathan. Poți să absolvi și apoi să mergi la New York cu mine.

Jonathan avea planuri mari și țeluri pentru care muncea încă din liceu. Nu eram atât de ignorantă și nici atât de ruptă de realitate încât să nu pricep că prezența mea în viața lui îi putea strica planurile. Chiar dacă aș fi reușit să recuperez materia și să absolv facultatea la timp, tot aș fi fost un obstacol în calea lui și nu m-aș fi descurcat în New York. Sincer vorbind, până și gândul la această variantă mi se părea copleșitor și extenuant. Aveam nevoie de mai mult timp ca să mă refac nu doar după efectele fizice ale evenimentelor recente, ci și după cele emoționale.

Pur și simplu nu mai aveam nimic de oferit nimănui, nici măcar lui Jonathan, pe care îmi dădusem în sfârșit seama că-l iubeam mult mai mult decât aveam să-l iubesc vreodată pe Domnul Bojangles.

*

Vălul de depresie care a coborât asupra mea era apăsător, întunecat și sufocant. Nu ieșeam din dormitor decât ca să merg la controalele medicale; mergeam la medic numai pentru că mama mă amenințase că tata avea să mă bage cu forța în mașină, dacă nu veneam de bunăvoie. Doctorul ne trimisese acasă cu un flacon de calmante și, când i-am spus mamei că suportam durerea și fără ele, le-a pus în dulăpior. Aș fi putut să intru în baie, să deschid dulăpiorul și să le înghit pe toate. Să mă cufund într-un somn mai adânc de oricare altul. Un somn veșnic. Am petrecut două zile cântărind posibilitatea asta. Am întors ideea pe toate fețele. Ar fi fost atât de ușor! Probabil că nici n-ar fi durut.

Reușisem să mă dau jos din pat și să mă duc la toaletă, când tata a intrat în camera mea, să verifice cum mă simțeam. N-a fost niciodată vorbăreț, iar în ziua aia nu mi-a spus nimic. Dar a tras scaunul meu de birou la marginea patului și mi-a luat mâna, strângând-o ușor în palma lui netedă, uscată, în timp ce lacrimile mi se rostogoleau pe obraji.

A rămas acolo toată ziua.

N-am mărturisit niciodată, nimănui că datorită tatei am rămas în viață. I-am spus mamei că ar trebui să arunce pastilele, pentru că nu mai aveam nevoie de ele.

Jonathan m-a înfruntat în cele din urmă, când a priceput că nu făcusem niciunul din lucrurile pe care făgăduisem să le fac.

— Știu că încă te refaci, dar nu mai ai cum să recuperezi materia, din moment ce nici nu te-ai apucat.

N-am răspuns.

— Annika, vorbește-mi!

— Vreau să te duci la New York și să te angajezi. Eu o să mă întorc la școală toamna viitoare, iar în decembrie, când o să absolv, promit că vin și eu.

Avea un aer învins.

— Vreau să te cred, a spus el.

Așa că, într-o sâmbătă frumoasă de mai, Jonathan și-a luat diploma. În ziua următoare, s-a urcat într-un avion cu destinația New York și a dormit pe canapeaua unui prieten, în timp ce începea lucrul la firma care îl angajase și căuta un apartament pentru noi. În ziua absolvirii, nimeni nu mi-a pronunțat numele cu voce tare. Trebuia să repet semestrul, ca să-mi închei studiile. Janice mi-a povestit mai târziu că vorbise cu Jonathan după ceremonie.

— I-am invitat pe el și pe mama lui la cină, acasă la familia mea, dar a refuzat politicos.

— Cum era? am întrebat eu.

— Nu atât de fericit pe cât ar fi trebuit.

A trecut luna mai și au venit iunie, apoi iulie. Deși hotărâsem să trăiesc, mama începea să se enerveze pentru că, în continuare, dormeam prea mult.

— Nu poți să stai în pat și să lași viața să treacă pe lângă tine! a țipat ea.

— Care viață? Asta? am țipat la rândul meu, gesticulând în jur. Singura viață pentru care sunt pregătită e cea între pereții ăștia.

Am arătat spre ușă, spre ferestre.

— Urăsc tot ce-i acolo. Tot ce e afară e aiurea! Și știi de ce? Pentru că nu mi-ai spus niciodată la ce să