mă aștept. Nu m-ai ajutat niciodată să-mi dezvolt vreo abilitate. M-ai lăsat… m-ai lăsat să stau în casă și să mă joc de-a școala, izolată de tot și de toate, iar pe urmă m-ai trimis la facultate, complet nepregătită. Janice e singura care m-a învățat vreodată ceva despre viața reală.

„Și Jonathan”, a șoptit o voce în mintea mea.

— N-am avut de ales. Nu puteam să te las să mergi la școală, să le las pe nenorocitele alea să te chinuie și să te lovească. Niște fete de clasa a șaptea! a țipat mama. Cum pot fi copiii atât de cruzi la o vârstă atât de fragedă? Trebuia să te scot de acolo, să te țin aici, cu mine, unde erai în siguranță.

Până acum, mama nu mai folosise niciodată limbajul ăsta cu mine. Se înșela: fetele alea erau mai mult decât niște nenorocite. Erau rele până-n măduva oaselor.

S-a așezat pe marginea patului meu.

— Tatăl tău mi-a povestit despre hărțuirea și abuzurile pe care le-a suferit în copilărie, cum nu intervenea nimeni, pentru că toată lumea se aștepta ca băieții să fie puternici și să se descurce. Am jurat că n-o să permit să ți se întâmple același lucru. Într-o zi, când o să ai copii, o să înțelegi.

— Dacă o să mai pot avea copii, am precizat eu.

— Mai ai o trompă uterină. O să ai copii, dacă o să vrei.

Și-a șters lacrimile.

— Am început să te pregătesc pentru viața de afară din ziua în care te-ai născut. Am făcut ce-am crezut că e mai bine și am făcut-o până când nu mai aveam ce să fac. Erai pregătită și singurul fel în care te mai puteam ajuta era să te trimit în lume. Crezi că nu mi-a fost frică? Ai impresia c-am vrut să las viața ta în mâinile unei fete de optsprezece ani, care era o străină și pentru mine, și pentru tine?

N-aveam nici cea mai vagă idee despre ce vorbea.

— Cum adică?

— În ziua în care universitatea ne-a anunțat cu cine ai fost repartizată în cameră, am sunat-o pe mama lui Janice. Îmi tremura mâna pe receptor, pentru că nu știam cum avea să reacționeze la ce urma s-o rog. Voiam să stea cineva cu ochii pe tine. Ceream mult din partea lui Janice și voiam să mă asigur că mama ei era de acord. A acceptat. La fel și Janice. După ce ne-ai rugat să venim să te luăm din campus în primul an de facultate, când ai vrut să renunți, am sunat la voi în cameră. Din fericire, a răspuns Janice.

Îmi aminteam de ziua aia: sunase telefonul, iar Janice ieșise cu el pe hol. Apoi mă rugase să merg cu ea până la Asociația Studenților, să luăm limonadă. Mi-am adus aminte cum descoperisem clubul de șah.

— Nu ți-a fost prietenă doar pentru că am rugat-o eu. Vreau să știi că Janice te iubește ca pe o soră. Îmi aduc aminte de sfârșitul primului tău an de facultate, când am sunat ca s-o întreb dacă voia să fiți colege de cameră și în anul următor. Mi-a spus: „Linda, nici nu-mi trece prin minte să stau cu altcineva. Annika e o prietenă adevărată”. Mi-a repetat de nenumărate ori cât de mult ține la tine și cât prețuiește prietenia ta.

Acum ne ștergeam amândouă lacrimile. Simțeam o recunoștință fără margini față de Janice, pentru ce făcuse ca să pot termina facultatea.

— Annika, ai lucruri minunate de oferit. Ești sinceră și loială. Nu toată lumea o să aprecieze trăsăturile astea, ba chiar unii n-or să te placă, indiferent ce ai face. Viața nu e ușoară pentru nimeni. Cu toții avem parte de provocări. Cu toții ne izbim de greutăți. Felul în care le depășim ne definește.

Pe atunci, eram prea tânără, prea egoistă, prea copleșită de trauma pierderii sarcinii și de lupta zilnică de-a răzbi la lumină ca să înțeleg că mama îmi oferise cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil de la părintele său. Dar, după câțiva ani, aveam să pricep și să apreciez faptul că toate speranțele mamei în ceea ce mă privește se împliniseră doar pentru că îmi făcuse vânt din cuib. Și funcționase, în ciuda câtorva obstacole.

— Mereu va trebui să faci lucruri pe care nu vrei să le faci și o să-ți fie mai greu decât fratelui tău sau lui Janice, decât lui Jonathan sau mie. Dar cred sincer că în viața ta vor fi oameni care te vor ajuta și te vor iubi exact așa cum ești.

Abia după ce a ieșit din camera mea mi-am dat seama că nu-l inclusese pe tata în enumerarea ei.

31Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1992

 

În august 1992 m-am întors în campus, pentru semestrul de toamnă. Am închiriat un apartament cu un dormitor, în același complex în care locuisem cu Janice. Jonathan a fost prima persoană care mi-a lăsat un mesaj pe noul robot telefonic: „Bună! Eu sunt. Sper că te-ai acomodat. Am vești bune. Am găsit în sfârșit un apartament pentru noi. Annika, n-o să te mint, e o dărăpănătură. Dar te-am avertizat că probabil așa o să fie. Măcar nu va trebui să împărțim canapeaua amicului meu. Tot e ceva. Când ajungi aici, o să-l aranjăm împreună. Acum nu prea am timp pentru asta. La birou, parcă ne-am întrece să vedem care vine cel mai devreme la muncă și care pleacă ultimul noaptea. Și în weekend e la fel. Dar n-o să fie mereu așa. Sună-mă când poți. Mi-e tare dor de tine. Te iubesc”.

M-am uitat la ceas și l-am sunat, deși știam că probabil nu era acasă.

— Bună! Annika la telefon. Am terminat cu mutatul. Apartamentul e drăguț. Seamănă mult cu cel vechi. Mă bucur că ai găsit un apartament și că nu mai dormi pe canapea. Și mie mi-e dor de tine. Te iubesc, Jonathan.

Încă făcea planuri pentru ziua în care aveam să-l urmez la New York, dar eu nu mă puteam gândi la viitor. Îmi consumam toată energia încercând să mă repun pe picioare, iar mutarea la New York ar fi presupus s-o iau de la capăt. Chiar