dacă Jonathan ar fi fost lângă mine ca să mă ajute, simplul gând la mutare mă extenua. Mă puteam ocupa doar de ce se întâmpla aici și acum; trebuia să las restul pentru mai târziu.

 

Câteva săptămâni mai târziu, când ieșeam dintr-o sală de curs, l-am văzut pe Tim, un membru al clubului de șah. Era prea târziu ca să fac stânga-mprejur și să mă prefac că nu-l văzusem, manevră la care apelam de obicei ca să-i evit pe oamenii cu care nu voiam să vorbesc.

— Salut, Annika! Am crezut că ai absolvit.

— Mai am de terminat câteva cursuri.

— Primăvara trecută parcă ai dispărut de pe fața pământului.

— Am avut niște probleme de sănătate, am spus, sperând să nu-mi ceară detalii. Sunt bine acum.

— Mă bucur.

Și-a săltat rucsacul pe umăr.

— Bine. Păi, trebuie să plec, ca să nu întârzii la curs. Sper să te văd la întâlnirea de duminică a clubului. Le-ai ratat pe primele. Avem nevoie de tine.

— OK, i-am zis. Ne vedem atunci.

Dar nu m-am mai dus la clubul de șah, iar de data asta în jurul meu nu mai era nimeni care să mă convingă să particip la întruniri.

 

Într-o zi de octombrie, m-am întors de la bibliotecă și am descoperit că yala ușii mele de la intrare se stricase. Când răsuceam cheia, broasca nu mai scotea zgomotul obișnuit. Sau poate că-l scotea? Am stat acolo, în hol, întorcând întrebarea pe toate părțile în timp ce încuiam și descuiam ușa, pândind zgomotul care se încăpățâna să nu apară. Indiferent în ce direcția răsuceam cheia, ușa se deschidea cu ușurință.

În seara aia, când a apus soarele, întunericul s-a așternut în apartamentul meu asemenea unui strat negru de anxietate. Am proptit un scaun sub clanța ușii de la intrare și încă unul sub clanța ușii camerei mele. Am dormit agitat, cu luminile aprinse, ascunsă sub așternuturi ca un animal în vizuina lui. Fiecare zgomot părea să fie iscat de un hoț care intra încet în casă.

În fiecare zi din săptămâna aia, când plecam de-acasă, încercam cheia în broască, sperând să aud zgomotul care anunța că o încuiasem. Și, cu fiecare zi în care nu-l auzeam, frica mea creștea. Am încetat să mai dau la o parte draperiile, dimineața, pentru că apusul și neliniștea care venea odată cu el mă tulburau atât de tare, încât era mai bine să le țin trase.

Problema nu era că nu știam ce să fac, ci că nu știam cum să fac și eram prea îngrozită ca să întreb pe cineva. Înainte, Janice se ocupase mereu de treburile astea. Odată, când plecase acasă, în weekend, la întoarcere descoperise că centrala termică nu mai funcționa. Mă găsise sub plapumă, înfofolită cu trei pulovere, cu un fes de lână îndesat pe cap și purtând o pereche de mănuși fără degete. Buricele degetelor îmi erau înghețate, dar mi-era greu să dau paginile cărții purtând mănuși obișnuite, așa că nu avusesem de ales.

— Sunt un’șpe grade în casă! strigase Janice.

— De ce țipi la mine?

— Pentru că sunt un’șpe grade în casă.

— Ai mai zis asta o dată.

— Mă întorc imediat, spusese ea.

La întoarcere, îmi spusese că administratorul sunase la compania de reparații și a doua zi, când ne-am trezit, în apartament erau douăzeci și două de grade. N-o întrebasem niciodată cum procedase, pentru că în clipa în care situația se rezolvase, uitasem cu totul de problemă.

Am respirat profund de câteva ori și m-am dus în biroul administratorului, aflat lângă intrarea în imobil. Și dacă nu reușeam să-i explic ca lumea problema? Dacă-mi spunea că nu era nimic în neregulă cu yala mea, că eu eram prea toantă și nu știam cum să răsucesc cheia?

Înaintea mea, la rând, era o altă chiriașă, o tânără pe care o văzusem de câteva ori pe hol.

— Vreau să fac o cerere pentru o reparație, a zis ea. Robinetul de la chiuveta din bucătărie are scurgeri.

— Sigur, a răspuns bărbatul. Completează foaia asta.

Omul i-a întins un formular, ea a mâzgălit ceva și i l-a înapoiat. Bărbatul a aruncat o privire pe formular și i-a spus că mai târziu, în aceeași zi, avea să vină un meșter ca să verifice robinetul.

— Și eu vreau să fac o cerere pentru o reparație, am anunțat eu când mi-a venit rândul, iar cuvintele mi s-au rostogolit din gură, într-o grabă semicoerentă.

Mi-a întins același tip de formular pe care i-l dăduse fetei, iar eu am notat numele meu și numărul apartamentului.

— Am o problemă cu yala ușii de la intrare.

— Notează asta în formular și o să ne ocupăm imediat. Problemele de siguranță au mereu prioritate.

Am scris „broască de la intrare stricată” și i-am întins formularul. Câteva ore mai târziu, mă bucuram de o încuietoare perfect funcțională și de multă liniște sufletească. „N-a fost greu deloc”, mi-am spus, mustrându-mă aspru că fusesem atât de neajutorată, în loc să abordez problema frontal.

În dimineața următoare, am dat la o parte toate draperiile și-am lăsat lumina soarelui să inunde apartamentul.

 

Revelația că lumea e plină de oameni pe care-i puteam imita, așa cum făcusem cu Janice și Jonathan, mi-a dat noi speranțe. Odată ce am priceput asta, am descoperit că aveam totul la îndemână: puteam analiza persoana care aștepta la rând, în fața mea, în cafenea. Puteam fi atentă la cum se îmbracă oamenii, așa încât schimbările de vreme să nu mă prindă niciodată pe picior greșit. Puteam să ascult cum răspund alții, apoi să le imit răspunsurile și tiparele verbale, limbajul corporal și comportamentul. Mă epuizau vigilența permanentă și teama sporită că urma s-o dau în bară, în ciuda eforturilor mele, dar am perseverat.

Fiindcă eram mereu atentă și observam ce era în jurul meu, am văzut lucruri pe care nu voiam să le văd. Studentele care râdeau și pălăvrăgeau în drum spre cursuri sau mâncau împreună, la restaurantul unde eu și Janice obișnuiam să mâncăm. Cuplurile care se țineau de mână, oprindu-se și sărutându-se înainte s-o ia în direcții diferite. Un tânăr care se plimba prin iarbă, ducând în spate o fată ce râdea, cu obrazul lipit de gâtul lui. Un coleg de-al meu care-și săruta delicat iubita pe frunte, înainte de a pleca. „Odată, aveam și eu parte de