Făceam liste interminabile, ca să țin minte ce aveam de făcut în fiecare zi. Erau lucrurile pe care obișnuia să le facă Janice, în ordinea pe care o respecta mereu. Când locuiserăm împreună, o imitasem. Dar Janice nu mai era în preajmă, așa că bifam eu fiecare sarcină din listă: bagă cecul pentru chirie în fanta cutiei metalice de lângă biroul de închirieri. Plătește facturile. Cumpără de mâncare. Du gunoiul. În serile de duminică, aliniam pe blatul din bucătărie șapte căni, pentru fiecare zi a săptămânii, cu câte un plic de ceai înăuntru. Stivuiam șapte boluri cu tot atâtea linguri; apoi luam câte unul în fiecare dimineață, turnând în el cereale și lapte. Lunea spălam rufe. Miercurea făceam curat. În cele din urmă, am început să iubesc să trăiesc de una singură. Aveam mereu parte de liniște. Rutina mea era bine împământenită și nimic n-o întrerupea, niciodată.

Deși în general mă descurcam, lipsa companiei mă consuma. Cu Janice puteam vorbi la telefon, dar apelurile lui Jonathan erau altă poveste. Îl sunam înapoi mereu, dar m-am trezit telefonându-i din ce în ce mai des când știam că nu era acasă și, într-un final, am ajuns să comunicăm mai mult prin robotul telefonic decât direct. Îmi spuneam că nu voiam să-i deranjez viața și că procedam așa pentru binele lui, dar era doar o altă minciună. De fapt, nu mă temeam că eram o piedică în calea lui; pur și simplu aveam nevoie să trăiesc de una singură ca să mă dezvolt.

Într-o seară, mi-am dat seama că laptele pe care-l scosesem din frigider și-l turnasem peste cerealele pentru cină se acrise. Deși pe lista mea de cumpărături scria clar „lapte”, uneori tot uitam să cumpăr. Soarele apusese și nu voiam să ies, dar deja turnasem cerealele în bol, așa că, resemnată, m-am îmbrăcat și am plecat.

Când mă întorceam de la magazinul din colț, am trecut pe lângă un bărbat care sorbea dintr-o sticlă pe care o scosese din buzunarul hainei de blugi murdare. Părea mai în vârstă decât mine – poate un angajat al unuia dintre barurile din apropiere. A gesticulat cu sticla în direcția mea și a pășit spre mine.

— Hai să bei cu mine, frumoaso! m-a invitat el.

Am grăbit pasul, vrând cu disperare să mă îndepărtez de el, dar asta a părut să-l ațâțe și mai mult.

— Haide, nu te mușc! Poate doar dacă-ți plac chestiile de genul ăsta, a adăugat, iar vocea lui a răsunat și mai aproape.

Purtam la gât un lanț de care atârna un fluier și, fiindcă pașii lui erau din ce în ce mai sonori, am scos fluierul de sub bluză și l-am dus la gură. Era argintiu, strălucitor, drăguț. Aproape ca un pandantiv. Nu-l lăsam niciodată la vedere.

M-am simțit trasă de mânecă și, cu toate că gestul fusese blând, m-am răsucit pe călcâie, iar șuieratul strident al fluierului a străpuns tăcerea. Am suflat din toate puterile și am făcut un pas spre el, oprindu-mă doar ca să trag aer în piept, să pot sufla din nou. Trecătorii și martorii s-au oprit în loc și câțiva s-au apropiat. Dar nu era bărbatul cu sticla. Cel care mă trăsese de mânecă era cam de vârsta mea și a ridicat împăciuitor palmele, strigând:

— Scuze! Te-am confundat.

— De ce te furișezi pe la spatele oamenilor?! l-am apostrofat eu. E foarte nepoliticos.

— Iisuse! Calmează-te!

A făcut stânga-mprejur și s-a îndepărtat cu pași apăsați, de parcă ar fi fost furios. Pe mine! M-am uitat în jur și mi-am strecurat fluierul sub bluză. Apoi m-am dus acasă și am mâncat cereale.

S-ar putea crede că ideea cu fluierul fusese a lui Janice, dar de fapt venise din partea mamei. A fost ultimul lucru pe care mi l-a dat înainte ca ea și tata să urce în mașină și să plece spre casă, după ce mă ajutaseră să mă mut în noul meu apartament.

— Dacă te sperie ceva sau ești în pericol, trebuie să ripostezi, îmi spusese ea. Dacă nu poți, lasă fluierul să fie vocea ta.

— Nu-l vreau, refuzasem eu, îndesându-i-l în palmă.

De ce ținea mama să mă sperie? Fluierul ăsta îmi stârnea gânduri despre pericolele care pândeau la fiecare colț și-mi întărea ideea că lumea e un loc nesigur, în care oamenii ca mine n-au ce să caute singuri. N-o mai ai pe Janice să te dădăcească, Annika. În schimb, poftim un fluier.

— Chiar și-așa, ia-l, insistase ea, petrecându-mi lanțul pe după gât. S-ar putea să ai nevoie de el într-o zi și atunci o să fii recunoscătoare că-l ai.

Ca de obicei, mama avusese dreptate.

Jonathan mi-a lăsat un ultim mesaj pe robotul telefonic cu puțin timp înainte de Crăciun. Înscriindu-mă la masterat, îmi amânasem pe termen nelimitat plecarea la New York. Simțeam în sfârșit că dețineam controlul asupra vieții mele și dovedisem că puteam trăi pe cont propriu. Dacă aș fi plecat atunci, mi-aș fi întrerupt rutina care-mi aducea atâta liniște și s-ar fi clătinat barca pe care mă luptasem atâta s-o mențin în echilibru.

Mesajul pe care i-l lăsasem în căsuța vocală îl anunța că aveam nevoie de mai mult timp: „Cred că ar trebui să termin masteratul înainte să mă mut în altă parte”.

Acum ascultam mesajul pe care mi-l lăsase el și lacrimile îmi scăldau obrajii. N-ar fi trebuit să mă surprindă. Știam că n-avea să mă aștepte toată viața.

Deși mi se frângea inima, nu mi-am regretat decizia. Cu toate astea, am plătit scump pentru independența mea, iar pierderea lui Jonathan a fost mai dureroasă decât toate lucrurile care se întâmplaseră înainte, la un loc.

32Annika

UNIVERSITATEA DIN ILLINOIS

URBANA, CHAMPAIGN

1992

M-am trezit cu Will în fața ușii mele; venise să mă ducă acasă, de Crăciun. Mă așteptasem să vină ai mei, dar, când am deschis ușa, am dat cu ochii de fratele meu.

— Ce cauți aici?

— Sărbători fericite și ție, surioară!

— Mama zicea că vine cu tata să mă ia.

— Mda, păi, mama e prinsă cu gătitul și tata… Tata e tata. Șoselele n-au fost curățate de