— Niciodată nu vii acasă așa devreme.

— Anul ăsta am venit.

Will mi-a luat valiza, iar eu am încuiat ușa.

— O să vină și Jonathan pe la noi? m-a întrebat Will în timp ce mașina rula pe autostrada înzăpezită.

— Nu. S-a terminat.

N-o spusesem niciodată cu voce tare. Faptul că tocmai le rostisem însemna că era adevărat, iar asta mă durea. Mi-am derulat în minte ultimul mesaj al lui Jonathan. În mod clar s-a terminat.

— Apropo – am adăugat eu –, în caz că te întrebi, problema n-a fost că n-am putut să-l păstrez. Pur și simplu am decis să-l las să plece.

Will nu ajunsese niciodată acasă la timp pentru împodobitul bradului. În fiecare an, eu și tata îl doboram și-l târam până la mașină, dar iarna asta era năprasnică, așa că Will le-a spus părinților să rămână acasă.

— Eu și Annika ne descurcăm.

Am mers la plantația de brazi de unde cumpărasem pomi de Crăciun toată viața și ne-am plimbat printre șirurile de arbori până am găsit bradul perfect, înalt de peste doi metri. Am așteptat cu răbdare ca Will să-l taie.

— M-au concediat, a spus el în timp ce urmăream amândoi cum bradul cădea.

— Ah!

— Nu vrei să știi de ce?

Mi se părea o întrebare-capcană.

— Tu vrei să știu de ce?

Am apucat fiecare de câte un capăt al bradului și ne-am îndreptat spre parcare.

— Am făcut o greșeală. Una mare. Compania a pierdut o grămadă de bani. Mama și tata nu știu. Le-am zis că mi-am dat demisia pentru că nu-mi plăcea jobul.

N-am mai spus nimic. Era frig și vedeam aburul stârnit de respirația noastră în vreme ce gâfâiam și târâm bradul masiv prin zăpadă.

— Ai vreo părere în legătură cu asta?

— Eu fac greșeli tot timpul, Will. Le-am făcut constant, aproape toată viața.

— Ei bine, când lucrezi în domeniul investițiilor bancare și greșești, treaba e serioasă.

A lăsat în zăpadă capătul lui de brad. Nu-l puteam căra singură, așa că am dat și eu drumul capătului meu.

— Eu nu mi-am luat pilulele contraceptive așa cum trebuie și am rămas însărcinată.

— Știu. Credeai că mama și tata n-o să-mi spună? Mi-au zis că ai fi putut muri. Mi-am făcut griji pentru tine.

— Nu mi-ai spus niciodată că ți-ai făcut griji și nici nu m-ai sunat. N-ai venit să mă vizitezi.

— Așa e. Ar fi trebuit s-o fac. Îmi pare rău.

— Și ce-o să faci acum? O să renunți? l-am întrebat eu.

— Ce? Nu. Ce vrei să zici?

Am ridicat din nou partea mea de brad și i-am răspuns:

— Vreau să zic că nu e un capăt de lume.

După ce am ajuns acasă, am împodobit bradul. Lui Will nu-i plăcuse cum îl decoraserăm cu tata, anul trecut, și m-a convins să-l aranjăm în felul clasic, plictisitor.

— Nu e deloc creativ, dar fie, am acceptat eu.

Totuși a fost un mod plăcut de a petrece după-amiaza. Îmi plăcea să atârn ornamentele cu sclipici, m-am entuziasmat când am băgat în priză instalația luminoasă și am văzut explozia de culori din brad. Mama se tot oferea să mai arunce un lemn în focul care trosnea în șemineu, să ne aducă ciocolată caldă, să pună colinde de Crăciun. Am acceptat ciocolata și am refuzat colindele.

— Mama e foarte fericită, a zis Will.

— Cum îți dai seama?

— Glumești?

— Nu.

Am adus un scaun lângă brad, ca să mă urc pe el și să potrivesc în vârf decorațiunea în formă de îngeraș.

— Nu e mereu fericită? l-am întrebat.

— Nimeni nu e fericit mereu.

Când am terminat de împodobit bradul, Will s-a așezat lângă mine, pe canapea. M-am acoperit cu o pătură veche, de lână, care iarna stătea mereu pe spătarul canapelei. Will ținea pe genunchi o farfurie plină cu prăjiturele de Crăciun și a desfăcut o bere. A mușcat dintr-o prăjiturică și a luat o gură de bere, iar stomacul mi s-a întors pe dos.

— Arată scârbos.

— Până nu încerci, nu știi cum e. Mai e bere în frigider.

Mi-a întins farfuria și am luat o prăjitură.

— Mie îmi place doar șprițul cu suc, am zis, cu gura plină de glazură. Preferabil, cu aromă de cireșe.

— Am văzut că avem cu aromă de piersici, în frigider. Pare să fie oribil. Dar poate c-o să-ți placă.

Will s-a dus în bucătărie. Când s-a întors, aducea un pahar de vin plin cu un lichid auriu.

L-am mirosit și mi s-a părut OK. În mod clar, avea aromă de piersici. Prima dușcă a alunecat mai greu pe gât, dar, cu cât beam mai mult, cu atât îmi plăcea mai tare.

— Dă-mi și mie o bucățică de pătură, a cerut Will.

Am împins-o spre el, iar Will a întins-o așa încât să ne acopere pe amândoi.

— Ce le-ai cumpărat mamei și tatei de Crăciun? m-a întrebat.

— Tatei i-am luat o carte și am ales niște prosoape de vase pentru mama.

— Nu le-ai dat același lucru și anul trecut?

Cum de-și amintea Will ce le dăruisem alor noștri? Când încercasem să găsesc idei de cadouri pentru anul ăsta, îmi scormonisem prin memorie ca să-mi amintesc ce le cumpărasem anul trecut.

— Da, dar e o alegere sigură, i-am explicat eu. Mi s-a părut că le-a plăcut ce-au primit Crăciunul trecut.

Sincer, eram puțin îngrijorată. Anul următor trebuia să găsesc altă idee de cadouri. Să le iau același lucru trei ani la rând ar fi fost prea de tot.

— Ar trebui să-i spun lui Janice de șprițul ăsta.

Will și-a terminat berea, iar eu i-am întins paharul gol.

— Mi se pare că ai nevoie să ți-l umplu iar, a zis el.

În zilele de dinaintea Sărbătorilor, am bifat toate obiceiurile de Crăciun. Will avea dreptate: mama chiar părea fericită. Zâmbea întruna și fredona și tot intra în sufragerie când eram noi doi acolo. Se oprea în ușă și se uita pur și simplu la noi, apoi Will râdea și zicea:

— Ajunge, mamă!

Ne-am uitat toți patru la filmul It’s a Wonderful Life și mi-a fost greu să-l urmăresc pe George Bailey când era pe podul ăla{5}. Dar eram înconjurată de familie și, pentru prima dată, am simțit că ne sprijineam cu toții reciproc.

Când vacanța s-a încheiat, Will s-a oferit să mă ducă înapoi la școală.

— Drumurile încă n-au fost deszăpezite cum trebuie. O duc eu pe Annika.

Era binedispus pentru că săptămâna viitoare avea programat un interviu la