o mare firmă newyorkeză și urma să ia avionul spre casă a doua zi, ca să se pregătească. M-a rugat să-i țin pumnii și am spus c-o s-o fac, deși așa nu influențam cu nimic șansele lui de a primi postul.

Mama m-a strivit într-o îmbrățișare și mi-a spus:

— A fost un Crăciun cu adevărat minunat. Anul ăsta, am primit tot ce mi-am dorit vreodată, Annika. Tot!

Îmi făcusem griji degeaba: până la urmă, prosoapele alea se dovediseră a fi cadoul perfect.

 

— De ce te-ai purtat așa de drăguț cu mine? l-am întrebat pe Will, în drum spre campus.

Mă liniștea faptul că relația cu fratele meu nu mai era atât de conflictuală, dar nu înțelegeam cum de se schimbase situația și voiam să-mi explice.

— Poate că acum te înțeleg mai bine. Înainte, nu cred că te înțelegeam.

— Eu nu înțeleg pe nimeni.

— Vreau să știi că-ți sunt alături dacă ai vreodată nevoie de mine, Annika. Într-o bună zi, când tata și mama n-o să mai fie, o să rămânem doar noi doi.

— OK, Will. Mersi.

Nu-mi aminteam să-l fi îmbrățișat vreodată pe fratele meu, dar, înainte să plece, a întins brațele, iar eu m-am apropiat și îmbrățișarea lui a fost la fel de puternică precum a mamei.

 

*

 

Doi ani mai târziu, după ce mi-am terminat studiile la Universitatea din Illinois, aveam diploma de licență și pe cea de masterat. Mi-am căutat un apartament de închiriat în oraș și am mers la interviuri, ca să-mi încep cariera de bibliotecar la care râvneam de atâta vreme.

Când am traversat campusul pentru ultima dată, am pășit cu capul sus.

33Jonathan

CHICAGO

AUGUST 2001

 

În dimineața de după cina alături de Nate și Sherry, mă trezesc cu Annika în brațe. În cele din urmă, am renunțat la canapea și ne-am mutat în patul ei confortabil, pentru a doua și a treia rundă de sex, și ne-am prăbușit extenuați, câteva ore mai târziu. O să fie obosită mai multe zile de acum încolo. Când în sfârșit se trezește, pe la prânz, facem duș împreună și, după ce pregătim cafea și ceai, ne băgăm iar în pat.

Annika zice că-i pare rău că a uitat să ia pilulele contraceptive. Înainte să intre în operație, nu fusese în măsură să interpreteze expresiile faciale ale personalului medical și, oricum, e puțin probabil că le-ar fi descifrat. Dar am văzut ceva pe fața doctorului, când ne-a explicat ce se întâmplase cu sarcina. Oricine aflat în situația noastră ar fi înțeles cu ușurință: crezi că ți-ai plănuit viața în amănunt, iar apoi stai deoparte, neajutorat, în timp ce universul îți râde în nas.

— Nu-i nevoie să-ți ceri scuze, îi spun Annikăi. Nu suntem primul cuplu care a dat-o în bară la capitolul contracepție.

— Acum am un implant contraceptiv.

Ridică brațul și-mi arată locul în care medicul i-a implantat niște vergele mici sub piele.

— Am scăpat de-o grijă, îmi zice ea.

Sorb din cafea.

— Eram așa de tineri! mă minunez. Îmi imaginam c-o să cucerim orașul împreună, c-o să ne trezim în fiecare dimineață unul lângă celălalt, într-un apartament dărăpănat. Dar nu m-am gândit la ce era mai bine pentru tine. Nu făceam decât să mă întreb de ce nu mă mai iubeai.

Iată ocazia ca Annika să-mi scoată pietricica aia din pantof, odată pentru totdeauna.

— M-am simțit foarte rău în vara aia, după ce am pierdut sarcina. Mai rău decât vedeai tu, din afară. Aveam o stare de spirit oribilă, care m-a speriat foarte tare. Mă gândeam că, dacă m-aș culca și nu m-aș mai trezi niciodată, n-ar mai trebui să sufăr și n-aș mai provoca suferință nimănui.

Înțeleg ce spune și mă cutremur. Pentru o secundă, mi se taie răsuflarea sub apăsarea cuvintelor ei. Îmi vine să vomit.

— Îmi pare foarte rău c-ai trecut prin așa ceva! îi spun.

— N-am încetat nicio clipă să te iubesc, dar nu puteam să vin la New York. Trebuia să-mi dovedesc că pot să termin ceva pe cont propriu, fără ajutorul tău și al lui Janice.

Pun ceașca de cafea pe noptieră și mă întind spre ea. Nu cred că sunt în stare să vorbesc deocamdată, așa că o strâng la piept și-o mângâi pe spate, reproșându-mi cât de egoist am fost pentru că, în clipa în care am aterizat la New York, nu-mi doream decât ca ea să fie acolo, cu mine.

— N-ai renunțat niciodată la mine, spune Annika.

— Ba da.

Când am cunoscut-o pe Liz, la o petrecere pentru noii angajați, mi s-a părut că ea era tot ce-mi doream. Fusese șefa de promoție a unui liceu dintr-un orășel din Nebraska, iar noi doi aveam în comun mai mult decât faptul că ne trăgeam din Midwest. Avea credite studențești de plătit și multă ambiție. Pe deasupra, seara învăța pentru masterat. Am petrecut ore în șir învățând împreună, promițându-ne că, atunci când ne vom obține diplomele, nimic nu ne va mai sta în cale. Între timp, eu urcam constant în ierarhia companiei, lucrând mai multe ore decât oricare alt coleg de-al meu. Liz era la fel de deșteaptă ca mine și, pe deasupra, inteligența ei venea la pachet cu un „ambalaj” frumos. Știa ce voia și avea răspunsuri pentru orice. În cele din urmă, abordarea ei a început să mi se pară agresivă, iar încrederea în sine pe care o afișa era la limita aroganței. Dar am avut revelația asta mai târziu. La începutul relației noastre, mă credea special, iar mie Liz mi se părea un colac de salvare aruncat de pe vasul naufragiat al relației mele cu Annika. M-am agățat din răsputeri de colacul ăsta.

Annika n-avea să mi se alăture niciodată la New York. Înțelesesem asta de mult, dar, până s-o întâlnesc pe Liz, încă nutrisem speranța că avea să vină. La începutul lui decembrie, am sunat-o pe Annika și am dat din nou de robotul telefonic. I-am lăsat un mesaj. „Eu sunt. Voiam să-ți zic că am cunoscut pe cineva. M-am gândit că ar trebui să-ți spun, în caz că totuși te gândești să vii aici. Aș vrea mult să primesc vești de la tine, dar, dacă n-o să mă suni, o să înțeleg. Pa, Annika.”

N-aș fi lăsat un mesaj atât de important