în căsuța ei vocală, dar rareori ridica receptorul și, ultima dată când îi telefonasem, nu mă sunase. Mi-am spus că sigur conta faptul că eram sincer cu ea.

A fost ultima oară când am format numărul ei.

— Mesajul ăla m-a dărâmat. Am vrut să te sun înapoi și să-ți zic că încă te iubesc, îmi mărturisește Annika. Dar pur și simplu n-am putut. Știam ce aveam de făcut pentru mine însămi, dar nu m-am gândit la cum te afectează pe tine decizia mea. Până nu mi-a explicat Tina, nu pricepeam că acțiunile mele ar putea să te rănească.

— Nu-i nimic. M-am descurcat.

Acum mi se pare aproape caraghios că am suferit atât de mult. Am petrecut ore întregi ascultând melodii care mă trimiteau cu gândul la Annika. Luasem cu mine perna ei și îmi culcam capul pe ea în fiecare noapte. Îmi era dor de ea. Fetele blonde pe care le vedeam la metrou îmi aminteau de ea.

— Te-am sunat, dar câțiva ani mai târziu, și persoana care a răspuns mi-a spus că nu mai locuiai acolo. Probabil că aș fi putut să te găsesc sunând la serviciul de informații, dar nici măcar Tina nu m-a putut ajuta să-mi dau seama ce voiam să-ți spun, așa că n-am mai făcut-o. M-am concentrat pe ce realizasem până atunci, pe faptul că trăiam pe cont propriu și că lucram la bibliotecă, deși îmi lipseai cumplit de mult. Când ne-am întâlnit în magazin, am fost atât de fericită să te văd!

— Când te-am văzut, mi s-a părut că privesc o fantomă. La început, nu eram sigur că erai tu.

— Eu am știut imediat că tu erai, zice ea. Și, de atunci, sunt recunoscătoare.

34Annika

CHICAGO

SEPTEMBRIE 2001

 

Astăzi mă întâlnesc cu Tina ca să-i povestesc despre rezultatele testului. Am urmat sfatul lui Jonathan și, când i-am zis Tinei că am decis să dau testul, m-a trimis la un neuropsiholog pe nume Sorenson. Tina mi-a spus că autismul este o tulburare de dezvoltare, nu o boală psihică și că neuropsihologii sunt specializați în diagnosticarea tulburărilor de spectru autist. Când am sunat să-mi fac o programare, am aflat că testul durează patru-cinci ore, dar că e alcătuit din două sesiuni separate. Mi s-a zis că voi primi un e-mail cu un chestionar care cuprinde câteva pagini, pe care să-l completez în avans și să-l aduc cu mine la cabinet.

Biroul doctorului Sorenson nu semăna deloc cu al Tinei. Mobila era masivă, luminile – puternice. Încăperea gemea de obiecte din crom și sticlă. Îmi tot surprindeam reflexia în suprafețele lucioase și mă speriam de fiecare dată, întrebându-mă cine era femeia aia. Până la urmă, m-am uitat la mâinile mele împreunate în poală și am încercat să nu zvâcnesc din degete.

Testele m-au epuizat, dar după aceea m-am simțit bine. Ca și cum înfruntasem, în sfârșit, o problemă care mă chinuise toată viața. Când am încercat să speculez în legătură cu rezultatele evaluării, neliniștea a apărut din nou. Și dacă temerile pe care i le împărtășisem lui Jonathan se dovedeau a fi întemeiate? Dacă nu găseau nimic în neregulă cu mine și eram doar o fată ciudată, ai cărei torționari din liceu avuseseră dreptate?

Când am revenit la cabinet, ca să aflu diagnosticul, doctorul Sorenson s-a așezat la birou și a deschis un dosar.

— Testele arată că te încadrezi în criteriile specifice tulburărilor de spectru autist. Ai o formă înalt funcțională și, cel mai probabil, folosești o serie întreagă de strategii adaptive și de metode de evitare a problemelor. Te putem ajuta să-ți fie mai ușor în viața de zi cu zi. Se pare că suferi și de anxietate generalizată, iar asta îți provoacă mai multe probleme decât tulburarea în sine.

— Am și o tulburare anxioasă?

— Adesea, cele două merg mână în mână. Vreau să-ți spun că nu-i nevoie să treci prin viață simțindu-te așa.

Ce am aflat în ziua aia, în biroul doctorului Sorenson, mi-a adus liniște și speranță. Știam de mult că mintea mea funcționează diferit, dar confirmarea pe care am primit-o m-a ușurat enorm.

Aș vrea să fi dat testele cu ani în urmă. Dacă aș fi știut atunci ce știu acum, poate că n-aș mai fi trăit atâția ani convinsă că e ceva în neregulă cu mine. Aș fi dezvoltat strategii adaptive mai bune, mult mai devreme. Dacă aș fi știut mai devreme ceea ce am aflat în biroul doctorului Sorenson, poate că aș fi excelat, în loc să mă limitez la a mă descurca.

Cu siguranță, nu mi-ar fi fost atât de rușine de mine.

 

— Doctorul Sorenson mi-a prescris și medicamente împotriva anxietății, îi zic Tinei după ce o pun la curent cu tot ce am aflat. A zis că ar putea să mă ajute să-mi fac mai puține griji și să gândesc mai limpede.

— Și funcționează? mă întreabă Tina.

— Nu le iau de multă vreme, iar el a spus că s-ar putea să dureze chiar și o lună până își fac efectul, dar deja mă simt altfel. Sunt mai calmă.

Am început să nu mă mai critic mereu pentru tot ce fac și spun. Am mai multă încredere în mine când interacționez cu ceilalți. Sau poate că pur și simplu nu mai sunt atât de îngrijorată că o să fac o gafă.

— I-ai spus lui Jonathan despre rezultatul testului?

— Da. I-am povestit tot și i-am zis cât de mult mă bucur că m-a încurajat să fac pasul ăsta. Aș vrea ca mama să mă fi dus să dau testul în copilărie.

— Având în vedere tot ce știu despre mama ta, sunt sigură că și-a dat silința. Pe vremea aia erau mai puțin resurse și se știau mai puține lucruri despre tulburările de spectru autist. Cred că a făcut tot ce a putut ca să te pregătească pentru viață.

— Ar fi trebuit să dau testul când am început să vin la tine, pentru terapie. De ce-mi dau seama de asta abia acum?

— Pentru că, atunci când privești în urmă, vezi totul altfel.

— Am o colegă la muncă. O cheamă Stacy. Oamenii îi zâmbesc în timpul ședințelor cu angajații și toată lumea o vizitează în birou și-i oferă prăjiturele. Am încercat să mă împrietenesc cu ea încă