de când a început să lucreze la bibliotecă, acum câțiva ani. M-am străduit mereu să imit comportamentul celorlalți, dar n-a funcționat niciodată. Zilele trecute, când eram în oficiu, m-am simțit mult mai bine doar salutând-o în timp ce așteptam să mi se încălzească ceaiul, în cuptorul cu microunde.

— Și ce s-a întâmplat?

— M-a salutat și ea. Pe urmă m-a întrebat cum merge treaba și eu i-am zis că bine. Apoi mi-am scos cana din cuptor și i-am urat să aibă o zi bună în continuare și am ieșit.

Tina pare încântată.

— Și cum te-ai simțit?

— Nu pot să descriu exact cum m-am simțit, în afară de faptul că mi s-a părut firesc. Înainte, aș fi interpretat greșit semnalele ei și aș fi început să bat câmpii. Apoi mi-aș fi făcut griji în legătură cu ce am spus, iar asta m-ar fi făcut să bat câmpii și mai mult și să înrăutățesc situația. Dar acum n-am procedat la fel. După câteva zile, Stacy și cu mine ieșeam din clădire în același timp, iar ea mi-a ținut ușa și m-a întrebat ce planuri de weekend am. I-am spus că probabil o să fac ceva cu prietenul meu, ea m-a întrebat cum îl cheamă și cum ne-am cunoscut. I-am povestit câte ceva despre Jonathan și i-am zis că am fost împreună în facultate. I s-a părut foarte romantic. Pe urmă, înainte să urce în mașină, mi-a spus „Distracție plăcută cu prietenul tău”, și normal că i-am urat „Distracție plăcută și ție cu prietenul tău”, pentru că așa sunt eu.

— Și ce e în neregulă?

— Stacy e măritată, îi explic.

— Ai fost pe-aproape, zice Tina și izbucnim amândouă în râs, iar finalul ședinței ne găsește tot râzând.

35Annika

CHICAGO

SEPTEMBRIE 2001

 

— Nu ești chiar un as la treaba asta, îmi zice Jonathan când încerc să opresc mașina lângă trotuar, dar în schimb o izbesc de bordură.

— Scuze!

— E OK. Nu pățește nimic decât dacă o izbești de ceva mare.

Mașina lui Jonathan e mai arătoasă decât vechea lui camionetă. E argintie și, când l-am întrebat ce model e, mi-a zis că e un sedan.

Nu o folosește des, pentru că de obicei ia trenul. Îmi place mirosul din interiorul mașinii: miroase a nou, deși Jonathan susține că a cumpărat-o încă de când s-a mutat din New York.

— Ți-am zis că sunt o șoferiță groaznică, îi spun. Dacă-mi aduc bine aminte, am folosit exact cuvintele astea.

— Nu ești groaznică. Pur și simplu nu exersezi suficient.

Weekendul ăsta mergem în vizită la părinții mei, iar Jonathan a hotărât că orașul Downers Grove, aflat în drumul nostru, e locul ideal pentru câteva lecții de șofat, înainte să încercăm ceva mai complicat. Nu-i spun că sper să renunțe la idee până ajungem acolo. Traficul din Chicago are un efect paralizant asupra mea; chiar nu pot să conduc pe străzile din oraș. Dat fiind că există atâtea taxiuri, trenuri și că pot merge pe jos, nu am nevoie să conduc, dar Jonathan crede că ar trebui să-mi lărgesc puțin orizontul.

— Annika, stai! strigă el și izbește podeaua mașinii violent, cu piciorul.

Mă sperii.

— De ce-ai făcut asta? îl întreb, punând frână atât de brusc, încât mi se blochează centura de siguranță.

Aha! Poate pentru că nu semaforul de pe banda mea s-a făcut verde.

— N-ai idee cât mi-aș dori să am o pedală de frână pe partea mea.

 

După încă un sfert de oră de demarări smucite și opriri bruște, ne dăm bătuți și facem schimb de locuri. Mă simt extraordinar de ușurată. Mă așez pe scaunul din dreapta șoferului, iar el pornește spre părinții mei, alături de care vom lua prânzul.

Părinții mei au fost încântați de vestea că am reluat legătura cu Jonathan și încă și mai entuziasmați când le-am spus că venim să-i vizităm. Așa a început povestea cu lecțiile de șofat. I-am zis lui Jonathan că ai mei vin în Chicago să mă ia ori de câte ori vreau să mă duc acasă.

— Locuiesc la doar jumătate de oră distanță de tine, a zis el. De ce nu închiriezi o mașină, să te duci tu la ei? Așa, ai exersa șofatul.

— Pentru că urăsc să conduc mașina. Mi-am găsit un loc de muncă și un apartament în centru ca să nu fiu nevoită s-o fac.

— Nu e vorba de condus.

— Nu? Atunci, despre ce?

Chiar nu înțelegeam.

— E vorba să faci în fiecare zi câte un lucru care te sperie. Nu așa zicea o femeie celebră?

— O zicea Eleanor Roosevelt. Să știi că șofatul nu mă sperie.

— Mmm…

— Știu ce înseamnă când scoți sunetul ăsta.

— Atunci, știi că o să mai ai parte de alte lecții de condus.

 

*

 

Jonathan vrea să ne întoarcem acasă în jur de ora patru, ca să aibă timp să se ducă la birou și să lucreze câteva ore. De dimineață, mi-a zis că Brad are nevoie de ajutor ca să le fie mai ușor luni, iar mie mi s-a părut un mod eficient de a distruge o duminică minunată. Ne luăm la revedere de la ai mei și urcăm în mașină. Sunt încântată că Jonathan nu sugerează să trec din nou la volan.

— De ce nu poți să-i spui lui Brad că nu vrei să lucrezi duminica?

Ar fi drăguț să ne uităm la un film împreună sau să facem altceva relaxant când ajungem acasă.

— Nimeni nu recunoaște asta în fața șefului. Ar însemna că nu suntem buni coechipieri și că viețile noastre personale sunt mai importante.

Îmi încrețesc fruntea, nedumerită.

— Păi, nu e adevărat?

— Bineînțeles, dar nu putem s-o admitem deschis.

— Nu pricep nimic, și nu cred că problema e cum funcționează creierul meu.

Jonathan râde.

— Așa e cultura corporatistă. Nu e musai s-o înțelegi, ci să respecți regulile.

— Mi se pare oribil.

— Pur și simplu așa merge treaba în domeniul ăsta.

— Și dacă ai hotărî că nu mai vrei să continui așa, ce altă slujbă ai putea avea?

— Nu știu. Nu m-am gândit niciodată. Tu ce-ai face dacă n-ai mai vrea să lucrezi la bibliotecă?

— Aș scrie piese de teatru toată ziua, răspund eu și mă prefac că tastez. Dar nu mă imaginez plecând vreodată de la bibliotecă. Îmi place foarte mult.

— Ești norocoasă, îmi zice el.

Ridic din umeri.

— N-aș putea să-mi petrec viața făcând ceva ce nu mă face fericită.