CHICAGO

10 SEPTEMBRIE 2001

— N-o să ne ajute deloc, spune Brad după ce un membru junior al echipei face o sugestie care contrazice propunerea lui Brad, dar care, de fapt, ne-ar ajuta destul de mult.

Șeful nostru irascibil își accentuează afirmația aruncând un teanc de rapoarte pe masa din sala de conferințe, ca un copil care face o criză de nervi. Brad suferă de o formă gravă de sindrom al impostorului și-l îngrozește ideea că o să descopere cineva că, în cea mai mare parte din timp, de fapt habar n-are ce spune. Dar când vorbește în fața altora e plin de energie, animat, ceea ce îi maschează incompetența generală, făcându-l să pară mai inteligent decât este în realitate. La impresia asta contribuie, de asemenea, faptul că, deși reprezintă munca mea, soluțiile cu care contribui eu în echipă sunt adesea prezentate prin gura lui mare, ceea ce-l face să pară superstarul care și-ar dori să fie.

Toată echipa trebuie să prindă ultimul avion spre New York din seara asta, ca mâine-dimineață, la opt și jumătate, să intrăm în sala de conferințe și să susținem prezentarea. Și, cel mai important, să ne dăm clienții pe spate. Din păcate, nu suntem pregătiți cum trebuie, ceea ce explică dispoziția groaznică a liderului nostru neînfricat. În cea mai recentă pauză de cinci minute, m-am furișat la mine în birou, am închis ușa și am sunat-o pe Annika.

— Să nu mă aștepți în seara asta. Treaba nu merge bine și nu sunt șanse să ajung la cină. Îmi pare rău.

— Dar cum o să mănânci?

Mă termină că Annika își face griji dacă o să mănânc sau nu.

— Nu știu. De obicei Brad comandă mâncare, dar acum a decis să n-o facă pentru că nu vrea să fim distrași. După cum arată situația, pot să-ți spun de pe acum că niciunul dintre noi n-o să plece decât când n-o să avem de ales, pentru că trebuie să ajungem la aeroport. O să mănânc acolo.

— Ce absurd! exclamă Annika.

— Nu-i nimic.

Cina e ultima mea grijă în momentul ăsta. Brad a făcut nenumărate aluzii la faptul că performanța și contribuția mea în New York o să influențeze direct șansa de a fi numit director de divizie, poziția ierarhică imediat sub a lui. Trei dintre noi vrem să obținem postul, iar Brad s-a folosit de puterea lui de decizie ca un adevărat tiran. A tot cugetat cu voce tare la punctele noastre forte și la cele slabe, asezonând totul cu un pic de îndoială, ca să ne mențină în priză. Nu suport să-i fac pe plac, dar îmi doresc jobul ăsta, iar el știe. Brad ar fi surprins să afle ce-mi doresc cu adevărat, postul lui. Departamentul ăsta ar înflori sub conducerea cuiva căruia îi pasă mai mult să ia decizii bune pentru companie decât să se asigure că toată lumea știe câtă putere are el.

Brad este deosebit de prost dispus în seara asta pentru că la New York o să aibă întrevederi cu șeful lui, iar această perspectivă îi provoacă panică. Va fi nevoit să se descurce singur și sunt convins că-l neliniștește faptul că va trebui să reacționeze prompt fără ajutorul și informațiile pe care i le oferim noi.

— Trebuie să închid, îi spun Annikăi după ce mă uit la ceas.

Am lipsit cinci minute și, dacă sunt ultimul care se întoarce în sală, va trebui să am o scuză bună, iar conversația cu iubita nu e una acceptabilă.

— Te sun de la aeroport.

— OK. Pa!

Am noroc: deși când mă întorc îi găsesc pe toți la locurile lor, Brad nu e nicăieri. Brian, și el luat în considerare pentru promovare, se apleacă și-mi șoptește:

— Am auzit că vorbește la telefon cu nevastă-sa. Cică ăla mic are cojunctivită sau ceva de genul.

Brad se întoarce în sală după cinci minute, roșu la față și un pic agitat. Suntem la limită cu timpul pentru prezentare. Pe parcursul orei următoare, oferim suficiente opțiuni viabile și cercetări solide ca Brad să încropească un pitch cât de cât rezonabil. Ne lăsăm pe spătarele scaunelor și ne împingem carnetele spre centrul mesei.

Suntem amețiți și epuizați după atâtea nopți petrecute la muncă și săptămâni de lucru de șapte zile, așa că, atunci când o zăresc pe Annika dincolo de peretele de sticlă al sălii de conferințe, clipesc și mă uit de două ori ca să fiu sigur că n-am halucinații. Zâmbește și ține în mână o sacoșă cu mâncare de la Dominick’s. Mă vede și-mi face cu mâna, entuziasmată. Îi fac și eu cu mâna, dar nu apuc să mă scuz și să ies pe hol, în întâmpinarea ei, că Annika împinge ușa și intră în sală. Toți bărbații de la masă se întorc spre ea. Doamne, s-o vezi pe fata asta e o desfătare! Zâmbește larg și părul ei strâns în coadă se leagănă când intră în sală. N-am nici cea mai vagă idee cum a trecut de securitate și a intrat în clădire, și nici nu-mi pasă. Bucuria ei aproape copilărească e singurul lucru care m-a făcut să zâmbesc azi.

De-a lungul timpului, soțiile și iubitele colegilor au trecut ocazional pe la birou să ne salute, să aducă un obiect uitat acasă sau să ne arate un nou-născut. Dar rareori a intrat vreuna în sală în timpul unei ședințe. Ele știu că așa ceva pur și simplu nu se face. Nu și Annika mea. Iar faptul că ea intră de-a dreptul în sală mă face s-o admir și mai mult. Are dreptate: de când am început să luăm lucrurile atât de în serios? Doar nu e zece dimineața. E șase seara și lucrăm de zece ore fără întrerupere. De fapt, chiar de mai mult timp, pentru că fiecare om din sala asta a început să muncească încă dinainte de a pleca de-acasă, de dimineață. Putem să renunțăm la aparențe pentru o clipă și să recunoaștem că suntem oameni? Că nu tot ce facem e menit să demonstreze cât de mult muncim?

Înfometați, câțiva membri ai echipei au dat iama în automatele cu gustări, iar masa din sala de conferințe este plină de cutii de Cola goale