și ambalaje de bomboane, dar ce aduce Annika în sacoșă miroase incredibil. Îi știu bine pe oamenii ăștia și cu unii dintre ei lucrez de ani de zile. Expresiile lor amuzate sunt pline de blândețe, pentru că știu prin ce am trecut cu Liz, dar și pentru că gestul Annikăi li se pare foarte drăguț, deși inoportun.

Ei bine, Brad nu privește situația la fel.

— Bună! o salută el, pe un ton care mă irită instantaneu.

Mă îndrept de spate în scaun.

— Parcă Monica te cheamă, nu?

Brad îi zâmbește fals și condescendent, iar sângele începe să fiarbă în mine. Annika îi întoarce zâmbetul, dar al ei e sincer.

— Annika. Fără „M”. Toată lumea crede că numele meu e Monica.

— Annika, suntem în toiul unei ședințe.

— Văd, zice ea. Dar sunt sigură că lui Jonathan îi e foame, fiindcă nu văd mâncare aici, așa că i-am adus cina.

— Haideți să luăm o pauză, băieți, propune Brad.

Colegii se ridică și încep să se întindă. Majoritatea se îndreaptă spre ieșire, dar cei mai curioși rămân. Annika se apropie și așază punga pe masă.

— E cu șuncă și cașcaval, zice ea.

Mă ridic, vrând s-o sărut pe obraz. Înainte s-o iau de mână și s-o conduc ușor afară din încăpere, Brad se postează lângă noi.

Annika poartă rochie și, cu toate că decolteul nu e adânc, materialul are un pliu în față, prin care îi zăresc sutienul și partea de sus a sânilor. Înălțimea lui Brad îi permite să se uite direct într-acolo, iar el profită din plin de treaba asta, ca și când faptul că Annika ne-a întrerupt îi dă dreptul – lui sau oricui altcuiva – s-o facă. Îmi vine să-i trag o palmă peste mutra arogantă.

— Jonathan, te aștept la mine în birou, zice Brad.

Se străduiește să-mi dea de înțeles că am intrat în bucluc, de parcă ar fi directorul școlii, iar eu – elevul prins chiulind.

O conduc pe Annika în biroul meu.

— O să ai probleme din cauza mea, nu? N-am vrut decât să fac un gest drăguț.

— E în regulă, Annika. Serios! A fost foarte drăguț din partea ta. O să înfulec sendvișul.

Probabil nu de față cu Brad.

— Ești supărat? Nu-mi dau seama dacă ești supărat, zice ea pe un ton îngrijorat.

Îi strâng mâinile.

— Nu sunt.

Și e adevărat. În mare parte, sunt furios pe mine însumi, pentru că am acceptat să umblu ca pe ouă, ca să nu-l supăr pe Brad, și să-mi fac mai multe griji pentru viața profesională decât pentru lucrurile care chiar contează.

— Așteaptă-mă aici.

Annika se așază pe scaunul meu și mă privește cu atâta teamă, încât o asigur că totul e bine și că mă întorc într-un minut.

Intru în biroul lui Brad. Stă așezat la masă și frunzărește niște documente. Rămân în picioare, ca un copil care a fost obraznic, și aștept să mă bage în seamă.

— Închide ușa, spune el fără să ridice privirea.

Iisuse! Are de gând s-o facă pe ticălosul manipulator.

Când se uită în sfârșit la mine, se sprijină de spătarul scaunului și învârte stiloul alene, între degete.

— Mă întreb… ce reprezintă femeia asta pentru tine?

— E iubita mea, îi spun, pentru că nu mai pot nega că-mi doresc să-mi fie iubită.

Răspund rar și apăsat, așa cum vorbești când interlocutorul e tont și vrei să te asiguri că pricepe. Și eu pot să joc rolul ăsta, Brad. Din expresia lui reiese că tonul meu nu-i place deloc.

— Mă întreb dacă iubita ta o să-și facă un obicei din a da buzna peste tine când ești la muncă.

— Nu știu. Nu pot să bag mâna în foc că n-o să mai încerce niciodată să-mi aducă cina la birou.

— Nu sunt supărat că ne-a întrerupt. Am muncit cu toții multe ore și-mi place să cred că suntem o familie. Dar în firmă trebuie să proiectăm o anumită imagine. Cineva care are o funcție directorială, așa cum ai putea avea tu, participă la multe evenimente sociale, adesea acompaniat de parteneră.

— Ce încerci să zici?

Pun întrebarea asta, cu toate că știu unde bate. Chiar are dreptul să spună așa ceva? Sunt convins că departamentul de resurse umane ar fi interesat să afle despre conversația asta.

— Într-un context de business, trebuie să adoptăm o anumită conduită.

Râd scurt, deși mă îndoiesc că lui Brad situația i se pare amuzantă.

— Mda, păi, poate c-ar trebui să nu te mai uiți în decolteul ei, pentru că nu e o conduită adecvată în niciun context.

Brad amuțește. Am tot dreptul să-i cer socoteală despre purtarea lui față de Annika, iar el o știe. Dar, fiindcă mi-e șef, dacă ar ceda în fața mea, și-ar știrbi din putere, iar el nu acceptă așa ceva.

— Nu m-am uitat în decolteul ei, Jon.

— În privința asta, avem păreri opuse, Brad. Dar sunt sigur că n-o să se mai repete.

Sunt tentat să râd din nou, pentru că acum chiar că-l zgândăr și suntem amândoi conștienți că o fac. Brad știe că sunt cel mai potrivit pentru postul pe care mi-l doresc. Și, dacă ar numi pe cineva ca mine în subordinea lui directă, i-ar scădea volumul de muncă. Îmi imaginez maldărul de dosare pe care o să mi le pună în cârcă. O să mă chinuie cât timp aștept să aflu dacă am obținut promovarea, dar sunt aproape convins că, în cele din urmă, o să mă aleagă pe mine. O să mă fiarbă la foc mic o vreme și, cu siguranță, o să mă lase să aștept răspunsul până când ne întoarcem de la New York, ca pedeapsă pentru înfruntarea noastră. Brad se rotește cu tot cu scaun și se oprește cu spatele la mine, făcându-și de lucru cu un morman de dosare aflate pe dulapul lui. O iau ca pe un apropo că trebuie să plec.

Când mă întorc la mine în birou, Annika nu mai e aici.

37Jonathan

CHICAGO

10 SEPTEMBRIE 2001

 

În sfârșit, Brad ne-a lăsat pe toți să mergem acasă, în urmă cu zece minute. E aproape ora șapte, iar eu sunt în criză de timp, pentru că ar trebui să fiu în drum spre aeroport, ca să prind zborul de 8:52 spre New York. În schimb, sunt într-un taxi care gonește spre apartamentul Annikăi.

Intru în clădire și, când