— De ce-ai plecat? strig eu.

Tresare. De obicei nu țip, și mai ales nu la ea.

— Ai pus că nu ești supărat, dar ești!

— Mă descurc cu Brad, dar sunt supărat că ai plecat. Știi cum m-am simțit?

Nu-mi răspunde, pentru că, evident, nu știe cum mă simt și nici n-o să afle, dacă nu-i spun.

— Impresia mea e că nu crezi că merită să lupți pentru mine. Poți să-mi spui într-un milion de feluri că ții la mine, dar am nevoie să mi-o arăți. Am nevoie să știu că ești gata să înfrunți orice obstacol care ne apare în cale. Nu poți să fugi și să te ascunzi de fiecare dată când se întâmplă ceva care te copleșește. Nu poți să te duci la culcare și să speri că lucrurile se rezolvă până te trezești. Nu eram obligați să reluăm relația, dar am vrut s-o fac pentru că eu cred că merită să lupt pentru tine și te iubesc exact așa cum ești.

— Mă iubești? întreabă ea, ca și când nu i-ar veni să creadă.

— N-am încetat niciodată să te iubesc. Uneori nu înțeleg de ce. Va trebui să accepți că sunt bărbat în toată firea și că fac față situațiilor. Ai nevoie de unele lucruri din partea mea și înțeleg asta. Dar și eu am nevoie să-mi demonstrezi că n-o să te dărâme orice mică neplăcere care-ți apare în cale. Am nevoie să-mi arăți că ne sprijinim unul pe celălalt.

Annika se uită în ochii mei și spune:

— Și eu te iubesc, Jonathan. Îmi pare rău. Promit că n-o să mai fug când lucrurile nu merg bine.

O strâng tare în brațe.

— Trebuie să plec. Mă întorc peste două zile și atunci vom vorbi mai mult.

Am senzația că, indiferent ce o să se întâmple în călătoria asta, la întoarcere o să am mare nevoie de afecțiunea ei. O sărut pasional, apoi plec.

Am noroc că șoferul de taxi e nebun și, când îi spun că trebuie să mă ducă la aeroport în timp record, apasă accelerația și n-o mai slăbește până când roțile scrâșnesc pe asfaltul aeroportului O’Hare.

Am ajuns la limită și încă sper să apuc să mă îmbarc. Trec de securitate și ajung la poarta de îmbarcare cu câteva secunde înainte să se închidă. Mă simt ușurat, pentru că, dacă aș fi ratat zborul, probabil că Brad m-ar fi concediat.

38Annika

CHICAGO

11 SEPTEMBRIE 2001

A doua zi îmi iau liber, ceea ce nu fac aproape niciodată. Dar situația în care l-am pus pe Jonathan m-a agitat tare și n-am putut să adorm. Mi-e rușine de mine, pentru că are dreptate. Fug de probleme. Mă ascund. Am făcut-o întotdeauna. Cred sincer că mă iubește și că nu vrea să mă schimb, dar am stat trează toată noaptea, gândindu-mă la ce am făcut și la problemele pe care i le-am creat. Prognoza meteo pentru Chicago anunță cer senin și vreme călduță, așa că șeful meu probabil crede că trag chiulul ca să mă bucur de vremea superbă. Dar nu e deloc adevărat. Sunt foarte furioasă pe mine și nu mă pot liniști. Incidentul umilitor de ieri-seară o să mi se deruleze în minte zile în șir, într-o buclă nesfârșită.

Îmi fac ceai și iau cana cu mine, în pat. O sun pe Janice, așa cum fac mereu când o dau în bară. Janice tocmai pregătește micul dejun, cu micuța Natalia agățată de ea. Spune că-i călărește șoldul ca o maimuțică.

— Părerea mea e că oamenii ăștia de afaceri iau totul prea în serios, îmi zice ea după ce-i relatez repede povestea jenantă. În locul tău, nu mi-aș face griji. Ai făcut un gest frumos pentru Jonathan. Sunt doar afaceri. Nu e ca și cum ar lucra la vreun tratament pentru cancer sau la soluții pentru pacea mondială!

— Dar soțul tău lucrează în cartierul financiar.

— Știu. De-aia îmi și permit s-o spun. Clay și cu mine râdem uneori de chestiile pe care le aude în ședințe. Îți vine să-ți dai ochii peste cap. Dar trebuie să joace după regulile astea.

— Atunci, tu ești cea mai în măsură să înțeleagă cât de derutant e pentru mine.

— Jonathan te tratează ca pe egala lui pentru că așa te consideră. Situația era alta când v-ați cunoscut, și a recunoscut-o. Dar acum și-a schimbat părerea, așa că începe să te porți ca egala lui.

— Uau! Văd că mă iei tare.

— Știi că am dreptate.

— N-ar fi trebuit să plec, dar m-am speriat. Nu vreau să-i fac probleme.

— E om în toată firea. E capabil să-și poarte singur de grijă.

Și să aibă grijă de mine, îmi spun eu. Va trebui să am întotdeauna în viața mea pe cineva care să o facă.

Dar n-am curajul s-o spun cu voce tare, nici măcar lui Janice, care cu siguranță m-ar înțelege.

După ce închid telefonul, mă duc în bucătărie să-mi mai fac ceai. Când e gata, iau motanul pe care l-am adoptat de curând și pe care l-am botezat Domnul Bojangles, în onoarea primului meu motan, care a murit acum câțiva ani, și mi-l așez în poală. Pornesc televizorul. În emisiunea Today, Matt Lauer și Katie Couric pălăvrăgesc. Mă simt vinovată că trag chiulul de la muncă, dar îmi spun că o zi liberă pentru sănătatea mea mintală e aproape același lucru cu o zi liberă pe motiv de sinuzită sau indigestie – două cauze pe care colegii mei le invocă mereu pentru absențele lor. Matt o întrerupe pe Katie în toiul unei propoziții; se întâmplă ceva în sudul Manhattanului. Mă aplec spre televizor și urmăresc transmisia, plină de curiozitate. Am un presentiment. Motanul sare din poala mea, pentru că-l apăs prea tare.

Cineva a sunat în direct, în emisiune, ca să raporteze o explozie puternică lângă World Trade Center, adică acolo unde zicea Jonathan că echipa lui o să aibă întâlnirea de afaceri. El are un telefon șmecher, un BlackBerry, și ar trebui să-l sun, ca să-l întreb dacă a auzit explozia. Dar, dacă mai întrerup vreo ședință, șeful lui chiar o să mă urască