Deodată, în faţa submarinului se ivi un punct întunecat. Înainte ca Farrow să recunoască obstacolul, înainte ca să poată da vreo comandă, submarinul fu târât într-o mare despicătură subterană a stâncii de corali.

   — Tată, strigă George entuziasmat, ăsta seamănă cu adăpostul tău în care am avut aventura cu peştele-trâmbiţaş. Ah, ce frumos ar fi!

   — Aceste minunăţii de natură vulcanică, sunt, desigur, foarte frecvente aci, în mulţimea asta de insule, care a luat fiinţă numai în urma unei extraordinare activităţi vulcanice. Oricum, insula nu mi s-a părut să adăpostească în interiorul ei vreun vulcan înalt, în al cărui crater să putem ajunge acuma. Dar curentul, care ne târăşte tot înainte mă pune pe gânduri. Canalul, în care ne aflăm acuma, trebuie să aibă o scurgere. Poate că trecem de-a curmezişul întregii insule.

   — Să sperăm că acest canal n-o să se îngusteze, zise George, — altfel am fi prinşi ca într-o cursă de şoareci.

   — Da, răspunse Farrow, în acest caz ar trebui să murim de foame, ca nişte mizerabili. Mi se pare că ai fost prooroc, George. Curentul e mai puternic, dovadă că acest canal se îngustează. Să dea Dumnezeu să ne mai putem strecura printr-unsul.

   George simţi că i se strânge inima, când văzu că pereţii întunecoşi ai canalului, în care era târât submarinul, cu o putere sinistră, se apropiau tot mai mult. Nici vorbă nu putea fi să mai cârmeşti; forţa apei, care târa submarinul ca pe o bucată de plută, era prea mare.

   Căpitanul Farrow îşi dădea bine seama de această forţă: tancurile de balast ale submarinului erau pline şi, cu toate astea, greutatea imensă a vasului era târâtă înainte cu o iuţeală nemaipomenită.

   Uitându-se pe fereastră, căpitanul văzu cum canalul subteran se îngusta în sus şi atunci i se păru că e un adevărat noroc faptul că tancurile erau pline, căci altfel, din pricina presiunii apei, submarinul ar fi fost aruncat spre plafonul tunelului de stâncă şi spintecat de colţurile şi muchiile tăioase ale acestuia. Prin greutatea lui, se ţinea sub acest acoperiş primejdios. Acum îi venea să închidă ochii, căci pereţii tunelului păreau că se împreună. Dar trebuia să se uite afară, să întâmpine primejdia ameninţătoare, fără să poată da o comandă, căci n-ar fi avut nici un rost. Submarinul devenise o minge în bătaia forţelor naturii.

   Corpul de oţel al frumosului submarin se cutremură. Farrow îşi frângea mâinile, căci sfârşitul venise. Încă o clipă, şi corpul de oţel se va înfige în tunelul îngust, prin apăsarea curentului de apă va fi înfipt tot mai adânc şi atunci — întregul echipaj va muri de foame; căci nu era nici o speranţa să iasă din submarin, sau să încerce să-l elibereze.

   Dar submarinul trecuse de locul cel mai îngust al tunelului din stâncă. Căpitanul văzu cu uimire şi nespusă bucurie, că pereţii de stâncă se depărtează iarăşi unul de altul. Submarinul era târât cu mare iuţeală, dar forţa curentului începu să scadă.

   Acum întrevedea posibilitatea să mai scape vreodată teferi din aventura aceasta, care le măcina nervii, cu toate că primejdia pentru submarin devenise mai mare.

   Farrow observa cu atenţie şi, când văzu că submarinul se scufunda cu încetul, dădu ordinul să se golească puţin tancurile de balast. Curentul nu mai era acum destul de puternic, pentru ca să ridice în sus submarinul apăsat de apă. Acuma trebuia căpitanul să arate ce poate.

   Farrow ţinea mereu submarinul în apropierea acoperişului de stâncă, deoarece nu cuteza să se apropie prea mult de fundul tunelului, care era, probabil foarte colţuros. În cele din urmă, Rindow anunţă că tancurile sunt golite. Cu toate astea, submarinul avea mereu tendinţa să se scufunde şi manevra contrarie se arăta fără nici un rezultat. Vasul se afla iar în puterea unui curent, care, de astă dată, îl trăgea în jos.

   Deoarece şi iuţeala se mări în acelaşi timp, Farrow conchise că se apropiau din nou de un loc îngust. Abia răsuflase uşurat, crezând că trecuse orice primejdie, şi acum venea alta, poate mai rea ca cea dintâi.

   Slăbirea curentului pe o mică distanţă se datora numai faptului că tunelul se lărgise foarte mult, în urma strâmtorii. Acum însă păreau că se apropie de o strâmtoare şi mai primejdioasă, căci submarinul era târât tot mai repede înainte şi apoi era tras tot mai puternic in jos.

   Tunelul părea că se îngustează şi în adâncime şi Farrow nu ştia ce să facă. Dacă dădea ordin să se umple balasturile, evita o ciocnire cu plafonul tunelului, dar exista primejdia de a se lovi de stâncile din fund. Căpitanul se hotărî să lase lucrurile să-şi urmeze cursul.

   Deodată submarinul porni în adâncime, cu vârful înainte şi aproape vertical. Acuma părea pierdut, căci trebuia să se izbească şi să se sfărâme de o stâncă.

   Dar şi de astă dată se cutremură numai, uşor, vârful se ridică iar şi submarinul fu aruncat în sus. Înclinarea fusese atât de mare, încât căpitanul Farrow şi George fură nevoiţi să se agaţe cu toată, puterea de marginile ferestrelor, ca să nu cadă pe spate.

   Mişcarea submarinului deveni tot mai repede, acum zbura ca săgeata. Deodată apa se făcu mai limpede, Farrow scoase contactul electric al reflectoarelor — şi apa dinaintea lor era limpede şi străvezie. Numai pe marginile tunelului de stâncă se adunase spuma. Prin ferestre pătrundea acum o lumină orbitoare, şi după câteva clipe, submarinul plutea într-un golf luminos, care avea un diametru de vreo două sute de metri.

   Curentul de apă zvâcnea tumultos şi o dungă lată de spumă, care trecea de-a curmezişul bazinului, arăta direcţia acestuia.

   Submarinul se afla în adevăr într-un bazin, căci golful era închis de jur-împrejur de un perete scund de stânci de corali. Submarinul se îndrepta încet spre marginea opusă a basmului. Acolo, apa trecea peste o porţiune mai joasă a peretelui de stâncă şi acum, Farrow găsise şi obârşia curentului de apă. Prin năvălirea bruscă a valurilor împinse de