Hagen clătină din cap.

   — Dragă George, bineînţeles că fiecare marinar se va oferi să îndeplinească această muncă grea, dar eu cred că e cu neputinţă să izbutească. Chiar dacă nu vom fi împinşi la ţărm atât de repede, dar nimeni nu se poate menţine în hula asta. Trebuie să aşteptăm până se mai linişteşte vremea. Cel mai indicat ar fi să ne lăsăm pe fundul golfului. Chiar la această adâncime simţim destul valurile.

   George ştia că inginerul acesta serios şi capabil îşi exprimase convingerea Iui absolută.

   Când Hagen spunea că munca aceasta nu avea sorţi de izbândă, apoi aşa şi era. Cu inima mâhnită, zise:

   — Dumnezeule, sărmanele fete!

   — Această pierdere de timp o vom repara în curând, făcu Hagen, ca să-l consoleze. Vaporul pe care se află prizonierele, nu poate nici el să înainteze repede pe furtuna asta şi, de când am prevăzut motoarele Diesel cu compresoare, submarinul nostru poate să desfăşoare, la nevoie, o viteză nemaipomenită. Vom ajunge din urmă vaporul, înainte ca el să fi atins Singapore.

   — Numai că nu ştim cât o să ţie furtuna, zise George. Pe urmă, trebuie să mai socotim şi câteva ore de muncă, pentru a descurca elicea. Mă tem că vom ajunge prea târziu.

   — Bine, George, chiar dumneata spui că ne vor trebui câteva ceasuri, ca să descurcăm elicea. Şi aşa şi e, căci plasa pare că s-a înfăşurat atât de mult pe axă şi aripile elicei, încât va fi nevoie de o muncă foarte încordată, ca s-o eliberăm. Şi vrei ca oamenii noştri să îndeplinească această muncă pe furtuna asta? Nu, asta e cu neputinţă. Ah, dar ce-o mai fi şi asta? Acum mi se pare că ne mişcăm. Căpitanul trebuie negreşit să se lase la fund.

   Urmat de George, inginerul alergă la cabina de comandă. Căpitanul Farrow dăduse ordinul să se umple balasturile, dar, înainte ca pompele cele mari să intre în funcţiune, Hagen trebuia să înlocuiască siguranţele.

   În cele câteva minute care trecură până să se facă această operaţiune, nu ştiu ce putere misterioasă apucă submarinul, îl învârti de câteva ori în jurul său şi acum îl trăgea mai departe.

   Cu toate aceste rotaţii, căpitanul Farrow nu pierdu simţul orientării. Becurile electrice se aprinseră din nou şi George văzu că tatăl său pălise.

   — Suntem traşi la ţărm, zise Farrow cu glas înăbuşit; — dacă nu ne scufundăm imediat, suntem pierduţi Toate insulele acestea sunt de corali şi o să ne zdrobim de ele. Rindow, — se adresă căpitanul, care tocmai intrase în cabina de comandă — trebuie să mă duc în faţă, în cabina cu geamuri; dumneata rămâi aici şi transmite imediat ordinele mele! Poate că vom izbuti să evităm catastrofa, prin cine ştie ce întâmplare fericită.

   George se duse la proră cu tatăl său. Stătea totdeauna cu plăcere în această cabină, în care genialul Hagen construise două ferestre şi instalase reflectoare puternice.

   Farrow dete la o parte tăbliile de oţel, cari acopereau geamurile şi puse în funcţiune reflectoarele. Prin tubul acustic, care se găsea pe tabloul din ferestre, se auzi glasul lui Rindow:

   — Domnule căpitan, tancurile sunt pline, dar nu ne scufundăm deloc. Curentul, în care am intrat, e atât de puternic, încât ne târăşte, cu toată greutatea apei din balasturi.

   — Bine, Rindow, zise Farrow cu un glas sinistru, curentul trebuie să aibă o direcţie, pe care am putea s-o folosim. Numai să fii atent la comanda mea!

   — Bineînţeles, domnule căpitan.

   DRUMUL INFERNAL

   DAR LUMINA ORBITOARE a reflectoarelor nu străbătea bine apa, deşi inginerul Hagen construise un dispozitiv, care producea nişte raze speciale, asemănătoare cu ale cunoscutelor reflectoare de ceaţă, cari străbat ceaţa atât de temută. Până acum reflectoarele submarinului proiectau lumina până departe, prin apă, acum însă marea era ciudat de opacă şi de o culoare sclipitoare.

   — Ce-i asta, tată? întrebă George îngrijorat, reflectoarele nu funcţionează bine?

   — Ba da, băiatule, răspunse Farrow serios, dar furtuna a răscolit fundul nisipos al mării. Grăunţele de nisip se învârtesc în vâltoare în cantităţi enorme pe dinaintea reflectoarelor şi împiedică vederea.

   — Atunci suntem chiar în apropiere de coastă?

   — Da, şi mă chiar mir că n-am eşuat încă. Curentul care ne târăşte trebuie să-şi fi croit o albie adâncă în nisip şi în această albie suntem purtaţi noi.

   — Tată, atunci submarinul e pierdut, dacă eşuăm în acest canal submarin? întrebă George, sfios.

   — Desigur, băiatule, atunci submarinul e pierdut, zise Farrow foarte serios. Şi după toate probabilităţile, odată cu el suntem pierduţi şi noi, căci nu cred să putem ieşi prin turn, deoarece valurile ne-ar strivi. Ţi-e frică?

   — Nu, tată, strigă George cu energie, nu mi-e frică de mine, mie milă de bietele fete. Dacă eşuăm, ar trebui să încercăm să aruncăm în mare sticla plutitoare. Poate că va fi dusă la ţărm şi găsită, înainte de a fi prea târziu.

   — E frumos din partea ta, zise Farrow cu mândrie, că te mai gândeşti la nişte fiinţe străine, chiar în faţa morţii. Ah, particulele de nisip se înmulţesc, acuma vine şi sfârşitul.

   Apa din faţa prorei se făcuse aproape opacă, semn că ţărmul trebuia să fie foarte aproape. Dar submarinul era târât înainte cu

o iuţeală crescândă. Căpitanul Farrow se apropiase şi mai tare de fereastra din dreapta şi se uita afară. Ştia că sfârşitul e aproape, dacă se ivea în faţa submarinului stânca de corali, din care se compunea insula aceea mare.

   Farrow nu putea să vadă decât la şase metri înaintea lui şi, având în vedere viteza, cu care era târât submarinul, nici nu se mai putea gândi să se ferească.

   — Rindow, la ce adâncime ne aflăm? strigă acum în tubul acustic.

   — După barometru, la zece metri, domnule căpitan, veni răspunsul prompt.

   Farrow clătină din cap; nu putea să înţeleagă. Desigur, golful trebuia să fie foarte adânc, chiar în apropiere de coastă, aşa cum e de obicei în jurul insulelor de corali. Dar în acest