— După cît ştiu eu, măria sa are să mai aducă oşteni. De muzici nemţeşti nu cred că are nevoie.

În această clipă jupîneasa Candachia zîmbi cu plăcere cumnatului său Ionuţ. Auzise cele din urmă vorbe ale lui.

— Atuncea cum rămâne cu noi? suspină ea, pe cînd ieşeau îmbulziţi prin una din uşile pridvorului.

— De cine e vorba, cumnată Candachie?

— De noi, jupînesele. De cele vechi nu spun nimica, deoarece acelea au apucat a se bucura la domniile care au fost. Vorbesc de noi cele tinere şi de jupîniţe. Încă nici de jupîniţe, căci acestea au să se bucure la Alexandrel-Vodă şi la alţii. Vorbesc de ceasul de acuma întru care ne-a înflorit Dumnezeu.

— S-aşteptăm şi să nădăjduim, cumnată Candachie.

— Pînă cînd s-aşteptăm?

— Pînă ce şi-a bate măria sa războaiele.

— Iar războaie? Domnii se gîndesc numai la asta. Să ne întrebe şi pe noi jupînesele. Ori să întrebe pe copila asta care trece pe lîngă noi.

— Asta-i jupîniţa lui Iaţco, cumnată Candachie.

— Asta-i? Aşa este, are dreptate cumnatul Ionuţ, se răsuci ea, zîmbind dulce, cătră vistiernic. Aproape să n-o cunosc ; s-a împuţinat şi s-a făcut mai urîtă.

Ionuţ se veseli.

— Să nu te audă postelnicul Simion, jupîneasa Candachie.

— Cum se poate? încă nu i-au trecut frigurile cele rele? Ai! Am ştiut eu că acest frate al nostru e slab de inimă şi-l poate ademeni orice venetică de pe lume. Aşa i s-a întîmplat cîndva cu o greacă, încît s-a pustiit de lume ; iar acuma, cum 1-a scos măria sa la Domnie, şi-a plecat grumazul la alt jug. Are dreptate soacră-mea să-l jelească. S-ar putea să fie adevărate şi altele cîte s-aud...

— Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, hotărî cu înţelepciune vistier al doilea Cristea. Mama noastră jupîneasa Ilisafta le ştie mai bine decît oricine, batîr că stă la Timiş şi nu umblă ca noi la nunţi domneşti.

Candachia rîse subţire :

— A umblat şi dumneaei destul în zilele sale. Se aud şi altele decît cele pe care le spune domnia sa.

Ionuţ se miră, trăgînd la o parte pe fratele său şi pe jupîneasa Candachia, pe cînd lumea curgea în preajma lor fără întrerupere. Domnia nu ieşise încă din sfîntul lăcaş. Oştenii aşteptau alaiul descălecaţi lîngă caii lor şi stînd neclintiţi ca un zid. Soarele amiezii le punea picături de foc în boldurile suliţilor. Postelnicul Simion veni asupra şiragurilor, fluturîndu-şi pana cuşmei. Avea un port falnic, cătră care privea acea copilă urîtă a lui Iaţco întorcând capul şi rămînînd întruna în urma mamei sale. Jupîneasa Anca o smuncea din cînd în cînd uşor de mână. Ea râdea, urmând să privească îndărăt. Avea plăcere şi jupîn Iaţco să vadă pe oştenii lui Vodă şi pe mai-marii lor.

Înghesuite în zid şi ridicate pe zid, priveau şi mulţimile. Se învăluiau şi boierii de rând şi unii dintre cei mari cătră aceeaşi ieşire a ogrăzii. Jitnicerul Niculăieş Albu se opri un răstimp înainte de a trece pe sub bolta porţii, întăi ca să urmărească din ochi pe jupîn Iaţco cu jupîneasa şi jupîniţa lui, după aceea ca să facă un semn spre careva din înghesuiala norodului. Răspunse, la acel semn al stăpânului său, un slujitor bine îmbrăcat şi armat. Era Dră-ghici, într-o stare destul de veselă. Lăsă în urmă cîteva vorbe cătră cineva care-i ţinuse pînă atunci tovărăşie, şi grăbi spre jitnicer, făcîndu-şi loc prin îmbulzeală.

Jderul cel mic văzuse mişcarea aceasta, dar n-o urmărea cu luare-aminte avînd a asculta ceea ce-i lămurea Candachia.

— Jupîneasa Ilisafta mi-a spus atîtea, rîdea el spre cumnată-sa, încît nu ştiu ce s-ar mai putea şti.

— S-ar mai putea şti unele care se spun mai puţin şi care socotim noi că-s cele mai adevărate.

— Anume ce, dragă cumnată Candachie? se linguşi Jderul cel mic.

Jupîneasa Candachia se apără :

— Tinerii nu trebuie să afle prea multe, ca să nu îmbătrânească degrabă.

— Atuncea vei binevoi să-mi spui mie, porunci vistiernicul Cristea.

— Cinstite vistiernice, nu vreau să îmbătrîneşti nici domnia ta. Însă, dacă poftiţi să ştiţi numaidecît şi altfel nu se poate, aflaţi că jupîniţă aceea nu-i copila lui jupîn Iaţco Hudici.

— Asta se ştie.

—- Ce ştii domnia ta, Ionuţ?

— Asta se ştie de la comisoaie ; că jupîniţă Maruşca ar fi copila unui boier străin, care a pierit la turci, în închisoarea de la Şapte-Turnuri.

— Atuncea nu ştii nimica.

— Se ştie că jupîniţă e copilă numai a jupînesei Anca.

— Puţin ştiu comisoaiele şi feciorii lor. Aflaţi că nici a jupînesei Anca nu-i.

— Atunci va fi căzută din nouri în casa lui jupîn Iaţco? zise Ionuţ.

— Într-adevăr.

— Ş-a ouat-o un balaur?

— Întocmai precum spui. Nu te uita la mine aşa de holbat, ca să mă sparii şi să-mi muşc limba. Numele acelui balaur, cumnate Ionuţ, nu se poate rosti, căci e cu primejdie. Are cunună de domn, şi şi-a mai pus una de mire chiar acuma.

— Cum se poate? se miră Jderul cel mic. De unde ştii?

— Pe lumea asta, toate se află şi se ştiu. Ionuţ îşi scutură fruntea :

— Eu nu cred nimica. Este însă altceva adevărat: că Vodă a hotărît lui jupîn Iaţco Hudici că-i va alege însuşi măria sa mire pentru jupîniţă. De zestre nu-i nevoie ; are jupîn Iaţco sodom de galbini, să cumpere cu ei Ţara Ungurească.

— Atuncea e ceea ce am spus eu şi spun şi alţii. Aşa că, dragă cumnate Ionuţ, poţi să dai ştire postelnicilor celor fără minte, că trebuie să-şi scurteze boala. Oricît e de urîtă, copila asta are o priveghere de sus ; şi cel care-i va fi fiind tată cu adevărat are să-i găsească mire după osul ei. Bine-i rînduit de la Dumnezeu că oasele sfinte n-au şi chip frumos, altfel norocul ar fi împărţit fără măsură.

După acest sfat, domnia sa a ieşit din sfînta mitropolie şi Ionuţ s-a strecurat repede la locul său, ca să încalece şi să se arate cu fudulie între rîndurile slujitorilor. Clopotele începură a bate pretutindeni în toate turnurile bisericilor Sucevii, iar la Cetate trăsneau din răstimp în