Alaiul se îndrumă spre palatul din tîrg.

În vremea asta, Niculăieş Albu mustra pe slujitorul său Drăghici. Înainte de a trece la gazda unde-i era rânduită şi lui masă domnească, împreună cu soţii săi boieri din aceeaşi treaptă, poftea să afle ce s-au făcut poruncile sale pe care le înşiruise una câte una lui Drăghici, încă din ajun.

— Au plecat oamenii de la Cuejdiu?

— Au plecat, măria ta. Toate sînt în bună stare la vadul Prutului. S-au înţeles cu boierinaşul de acolo să plătească brudină zece zloţi ; cîte doi zloţi de car şi, cum înserează, cum trec apa. Iar podul umblător rămîne de ceea parte pînă dimineaţă, şi orice fel de oameni ar sosi şi ar striga fie pentru treaba lor, fie pentru slujba Domniei, nimenea n-aude. Apoi, după o noapte, căruţele măriei tale nu se mai văd şi au ajuns la locul lor, unde avem să le găsim noi.

— Ai vorbit tocmai aşa cu logofătul Stîrcea?

— Întocmai ; iar Stîrcea-i om care ştie să lucreze întocmai. Dacă ţi-a spune logofătul Stîrcea că-ţi clădeşte biserică într-o noapte, să ştii măria ta că ţi-o clădeşte.

— Poftesc, meştere Drăghici, să vorbeşti mai puţin. Ai nasul prea îmbujorat.

— E îmbujorat, căci se bucură de slujba măriei tale. Mă aflu de ieri într-o cinstită crâşmă, cu călugărul meu, ca să ne bucurăm de nunta măriei sale.

— Nu bănuieşte nimica?

— Cum are să bănuiască, măria ta, cînd stă de vorbă cu Drăghici? Drăghici ştie să se apere : una la mînă ; ş-al doilea, Drăghici ştie să-l tragă de limbă pe cuvioşia sa.

— Ţi-a mărturisit ceva?

— Mi-a mărturisit că iese altă carte pentru jupîn Mihu. Nu se ştie cine are s-o ducă în Ţara Leşască. Poate s-o ducă singur părintele arhimandrit, s-o înfăţişeze şi luminăţiei sale Craiului, cerînd luminăţiei sale să-i sloboadă pe acel boier.

— I-ai spus că măria sa Craiul are să-l deie?

— I-am spus că măria sa Craiul are să-l deie numaidecât. Dar monahul e destul de viclean : nu vrea să creadă.

Totuşi, sol de la domnie se duce cu acea carte. Mai mult decît o săptămînă nu întîrzie.

—- Atunci e bine, Drăghici. Într-o săptămînă avem vreme pentru toate dacă şi Dumnezeu ne stă într-ajutor.

— Dumnezeu e puterea măriei tale şi îndrăzneala noastră, se veseli Drăghici.

— Îndrăzneala cată să fie întovărăşită de cuminţenie, Drăghici. Cum spune şi în cartea acelui retor : Viteazul ce se chiamă Îdrăzneală se cuvine să călărească pe un harmasar bătrîn căruia-i zice Cuminţenie.

— Aşa-i, întocmai, măria ta.

— Oamenii tăi sînt gata?

— Gata. Meşteşugari vechi; şi-au curăţit de rugină săbiile, în ziua de azi li s-au împuţinat vadurile şi le merg în scădere negoţurile.

— I-ai pus poate să aştepte la o crîşmă?

— Nu se poate, măria ta ; eu nu uit ce mi s-a poruncit. Fiecare se află la o gazdă deosebită ; nici unul nu ştie de ceilalţi. Însă desară, cînd s-or aprinde ceaunele cu catran pe zidurile Cetăţii, ei ies şi vin în dosul poştei Rădăuţilor. Acolo eu îi opresc şi-i cercetez, să aibă armele şi caii în bună stare, precum ne-a fost tocmeala. Am dat fiecăruia cîte un zlot; desară le dăm al doilea zlot. Mai primesc cîte trei zloţi după ce-or ajunge dincolo.

— Le-ai hotărît să fie treji?

— Le-am hotărît; prin urmare au să vie ameţiţi atîta cît trebuie.

— E bine aşa.

— Atuncea măria ta nu mai eşti supărat pe mine?

— Nu. Du-te şi fii cu luare-aminte.

— Doamne-ajută! murmură vatavul Drăghici, făcîndu-şi cruce şi închinîndu-se după aceea cătră stăpînul său.

Jupîn Niculăieş Albu, de şi se afla încă într-o treaptă de jos a dregătorilor domneşti, avea neamuri suspuse şi se bucura de ocrotire şi de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrşea de o bucată de vreme. Ba încă unele fapte ale lui se bucurau de laudă între jupînese, căci patima dragostei şi patima băuturii găsesc iertare şi la Dumnezeu după cît ştiau domniile lor ; iar mai ales aceste patimi ale lui Niculăieş Albu jitnicer trebuiau iertate, fiind domnia sa bărbat frumos şi falnic. Muierilor moldovene le-au plăcut totdeauna necumpătarea şi nebunia junilor.

Deci jitnicerul îşi căută soţii în altă parte decît la gazdele treptei sale. Nimeri la casa domniei sale Dajbog, mare cupar al măriei sale şi cîrmuitor al Cotnarilor. Domnia sa marele cupar era la palat, ca să dreagă cupa de aur măriei sale mirele şi Împărătesei mirese ; dar neamurile erau adunate şi începuseră ospăţul. Jupînesele din acea casă îl primiră cu bucurie pe Niculăieş Albu jitnicer şi unele dintre cele mai în vîrstă nu uitară să puie pe un lăutar ţigan cu numele Costrăş şi vestit atunci la Suceava, să cînte un cîntec pentru boierii iubitori de zurbale :

       Am fost tînăr şi brudiu ;

       Pare-mi rău, dar e tîrziu...

Niculăieş Albu nu poposi mult la casa paharnicului. Avea în el ca o nelinişte care-l mîna de colo-colo. Într-o vreme, descăleca în ograda domniei sale marelui logofăt Toma. Acolo găsi la masă bărbi cărunte. La dreapta lui Toma logofăt stătea însuşi Iaţco Hudici.

Jitnicerul se închină din prag cătră acele înalte obraze, zîmbi cu supunere uncheşului Toma logofăt şi trecu după aceea la soborul jupîneselor. În acel sobor, după cît înţelegea el, se afla şi jupîniţa Maruşca. Poftea s-o vadă cu un obraz mai vesel decît îi arătase pînă atunci.

Într-adevăr, jupîniţa lui Iaţco cronţăia aluat dulce şi-şi subţie buzele cu mirare, arătîndu-şi dinţişorii.

— Pe cine cauţi domnia ta, jitnicerule?

— Aş putea să-ţi spun, jupîniţa Maruşca, dar sînt prea multe urechi care ascultă.

— Atunci să ne dăm mai aproape de mama, ca s-audă numai ea.

—  Ba aş vrea să m-asculte numai nişte urechiuşi cu cercei de smaragd.

Jupîniţa Maruşca trecu pe lîngă oglinda de lîngă fereastră, ca să se uite cu coada ochiului să vadă cît de bine îi stau cerceii. După ce se încredinţa şi de alte frumuseţi, lăsă pe Niculăieş altor jupînese şi jupîniţe şi părăsi soborul ca să cerceteze vremea de afară. Din cerdac, se lărgeau zări line, sub cerul curat; însă trăgea o adiere subţire dinspre miazănoapte.

Se înfioră şi se pregătea să intre iarăşi în camera