— Jupîniţă Maruşca, zise el deodată c-un glas plin de tulburare, vreau să-mi dai un răspuns la toate vorbele pe care ţi le-am spus într-atîtea rînduri.

— Care vorbe, Niculăieş jitnicer? Nu-mi aduc aminte.

— Atuncea vrei să ţi le spun din nou?

— Nu. N-ai să ai vreme ; vreau să mă întorc la mama. — Totuşi ai ieşit ca să pot veni să-ţi vorbesc numai între patru ochi. De ce mă pedepseşti?

— Iarăşi mă miră vorbele domniei tale, jupîn Niculăieş.

— Ştii că-mi eşti dragă. Ţi-am spus.

— Ştiu. Tata zice că nu trebuie să te cred ; domnia sa are alte gînduri. E supărat şi pentru ceea ce s-a întîmplat în pădure, lîngă Cracău.

— Au fost nişte lotri.

— Ba au fost oameni ai domniei tale. Numai fetele prostimei se bucură de asemenea dragoste. Eu nu mă tem : pe mine nu mă poate fura nimeni.

— De ce-mi vorbeşti aşa, ca să-mi rupi inima?

— Îţi vorbesc ca unuia care ai îndrăznit asemenea faptă. Să fii domnia ta mulţămit că tata nu s-a plîns măriei sale.

— Într-adevăr, nu înţeleg de ce nu s-a plîns ; ca să se dovedească nevinovăţia mea.

— Nu s-a plîns, pentru că m-am împotrivit eu.

— Atuncea nu mă urăşti.

— Nu te urăsc, jupîne Niculăieş.

— Aş putea avea bucuria să aud mai mult decît atît?

— Nu, îi răspunse fata, privindu-l cu ochii ei verzi şi neclintiţi.

— Se poate asta? aud bine? Vrei să-mi răpun viaţa?

— Nu, răspunse ea a doua oară, cu acelaşi glas şi cu aceeaşi privire.

— Să fie adevărat ce spun mătuşile mele, că ţi-i drag altcineva?

— N-am spus nimănui taina asta.

— Şi îndrăzneşti să mi-o spui mie, acuma?

Ea îi întoarse o privire în care nu era nici răutate, nici înfruntare, nici teamă. Trecu pe lîngă el şi intră în sobor. Îi rămăsese în mînuţa stîngă o bucăţică de aluat dulce : începu iarăşi să-l cronţăiască.

Jitnicerul se uită pe urma ei ameţit şi clătinîndu-se : parc-ar fi băut un vin tare. O clipă se născu în el hotărîrea să-şi puie barba în piept şi să intre pe urmele jupîniţei, ca să-i spuie cîteva cuvinte. După aceea, întîmple-se ce s-a întîmpla! După ce-i trecu această fierbinţeală a mîniei, se simţi cu mult mai împovărat de dragoste pentru cele două frunzuţe de leuştean şi cei doi cercei de smaragd.

Înţeleptul nu se supără, îşi făcu el socoteală ; înţeleptul râde şi aşteaptă. În acelaşi timp, înţeleptul cugetă cine poate să fie acel altcineva despre care i s-a vorbit. Pe acel altcineva nu-l tăgăduieşte nici fata. Dacă nu-i din partea ei altă desmierdare şi altă răutate, ca să-l vîre mai adînc pe el în focul nebuniei, atunci acel cineva trebuie aflat şi judecat.

Jupîn Niculăieş Albu încalecă şi porni înspre gazda unde trebuia să se afle credinciosul său Drăghici. Trecînd domol prin forfota de iarmaroc a norodului, făcea în gîndul său o numărătoare a boierilor tineri de la curtea măriei sale. S-ar putea să fie Mihail? Ce frumuseţă ar putea deosebi o femeie la un asemenea bărbat uscăţiv şi boldit? Dintre ceilalţi, cine ar putea fi? Grigoraşcu Jora nu se mai află la curte ; e trimes la stărostia de Putna, ca să privegheze alcătuirea cetăţii de deasupra Milcovului. Costea Sturza, al doilea cupar, e trimes de măria sa la Cetatea Nouă, la Roman, ca să fie aproape de Alexandru-Vodă. Nu cumva Alexăndrel-Vodă să fie gîndul acestei jupîniţe? Numai una ca dînsa putea îndrăzni să privească atît de sus dar aici ar fi cea mai mică primejdie. O singură încruntare de sprîncene a lui Vodă ar pune rînduială şi într-o parte şi în alta. Dacă ne întoarcem la Suceava şi la curtea măriei sale, nu putem găsi nici un boier tînăr vrednic să se măsoare în fală şi frumuseţă cu jitnicerul Niculăieş. Dintre cei doi Jderi, care au venit de cîteva zile la Cetate, s-ar putea să fie cel mezin ; dar pe acela Niculăieş îl înlătură numai cu dosul palmei şi trece mai departe. Simion Păr-Negru postelnicul e mai mult călugăr decît oştean. Cînd e treaz, nu rîde ; la beţie, se posomorăşte.

Unei copile ca jupîniţă Maruşca îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare.

Jitnicerul oftă. Parcă poţi ceti în sufletul femeiesc? În asemenea suflet se pot găsi întortocheri ciudate. E cu putinţă orice. E cu putinţă să-l iubească chiar pe el. S-a văzut de multe ori asta. Îl îndepărtează, ca să se întoarcă asupra ei cu mai multă suferinţă de dragoste. S-ar întoarce înapoi, ca să cunoască asta în ochii ei ; ori, mai ales, să ceară desluşiri jupîneselor soborului, care-i sînt lui neamuri : cine să fie acela despre care i s-a mai dat a înţelege?

Dacă află şi se încredinţează de adevăr, atunci jupîn Niculăieş ştie ce are de făcut. Vai aceluia! Mai fericiţi decît el se vor simţi, mîni, aceşti mişei care umblă lărmuind prin preajma sa ; căci mîni mişeii se vor mai putea bucura de lumină.

Jitnicerul simţea că naşte iar în el mînia.

Găsi la gazda lui Drăghici adunare de popor. La crîşma aceea a lui Antohi, în uliţa săidăcarilor, erau două odăi deosebite. În una, cătră partea tîrgului, aveau intrare numai oameni de soi cu slujitorii lor ; în cealaltă se adunau mişeii. Obişnuit, aici era tot cheful şi toată veselia. Cîteodată era chef şi veselie şi dincolo, cînd cinstitele obraze uitau dregătoriile şi măririle. Atuncea şi boierii aveau îngăduinţă să se bucure, întocmai ca şi prostimea.

În laturea odăii celei mari, unde se destrăbălau mişeii cu oale de vin, se afla o cămară mai mică. Acolo de două zile avea sălaş logofătul Drăghici. Lăsîndu-şi calul în partea boierească în sama slujitorilor hanului, jupîn Niculăieş Albu îşi făcu loc prin mulţime. Erau acolo oameni de toată mîna. Unora le cîntau lăutari la ureche. Alţii închinau oalele pline întru lauda măriei sale şi nu le lăsau de la gură pînă ce nu suflau în fundul lor. Se aflau, între aceşti băutori, şi gospodari îndârjiţi, care, după ce deşertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt.

Toţi se bucurară văzînd boier fudul în