Boierul găsi pe slujitorul său în bună tovărăşie pe de o parte şi în slabă tovărăşie pe de alta. Tovărăşia cea bună era un bărbat nalt şi voinic, încins cu sabie şi cu pinteni la ciubote. Îşi lepădase pe pardoseală cuşma cu pană de păun şi era obosit la obraz de truda acelei zile. Tovărăşia slabă era cuvioşia sa părintele Stratonie. De două zile sta strîmb în acel loc. Îi crescuseră ochii în cap ca de o spaimă ; însă se ţinea neînduplecat şi fără somn. Cînd ceilalţi doi înghiţeau din oale, gusta şi el plescăind din limbă. Din vreme în vreme, cînd simţea nevoie de băutură proaspătă, cuviosul zvîrlea pe fereastră ce-i mai rămăsese, după care umplea iarăşi oala, din ulcior.

În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah nişte meşteşuguri pe care le săvîrşise logofătul Drăghici. Întăi şi întăi, logofătul sorbea trei înghiţituri de vin ; după asta scotea din taşca de la şold un taler de argint. Acel taler îl punea pe limbă şi-l înghiţea numaidecât. După ce-l mistuia în sine, îl chema cu degetul, de jos în sus ; ducea mîna dreaptă cătră tîmplă şi scotea talerul din ureche. Îl vîra înapoi în urechea dreaptă, şi-l scotea din urechea stîngă. Îl vâra iar în ureche, după care îl stupea pe masă. De pe masă îl lua şi-l vîra la locul dintăi, în taşcă.

Mai făcea una. Trîntea cuşma pe masa goală. Cînd o ridica, apucînd-o de vîrf, rămâneau pe masă trei taleri, înainte de a întinde părintele Stratonie ghiara, Drăghici lăsa cuşma asupra arginţilor, apoi îngăduia cuviosului monah să-şi ia talerii. De două ori cuviosul Stratonie a dat cuşma şi a rămas cu gura căscată. Pe masă nu se mai afla nimic.

— De mirare mi se pare mie mai ales, glăsui într-o vreme cuvioşia sa, de mirare mi se pare mai ales că ai atîţia taleri.

— Totuşi, cum se vede, nu este nici unul. Şi chiar dacă sînt acuma, n-au să mai fie după aceea.

— Ce fel de ghicitoare-i asta, frate Drăghici?

— Nu-i ghicitoare, e taler, răspunse vesel logofătul Drăghici, punând iar banul pe limbă şi înghiţindu-l.

— Ce fel de taler?

— După cum se vede cînd îl scot din ureche, e taler leşesc. Însă, cînd îl stupesc în cuşmă, e nemţesc.

— Şi domnia ta spui că sînt, de şi nu sînt?

— Nu. Eu spun că de şi sînt, n-au să mai fie.

Slujitorul cel mare cu pinteni şi sabie rîdea. Scoase şi el un taler pe palmă.

— Şi domnia ta poţi săvîrşi minunea asta? se uimi Stratonic.

— Minunea mea-i alta : că pînă desară talerul meu se preface în doi taleri.

Monahul stătu un timp cugetînd şi ciugulindu-şi barba. Se răsuci spre logofăt, aplecă ulciorul şi-i umplu cănăţuia.

— Văd, frate Drăghici, vorbi el, că toate le ştii şi le faci : însă nu le spui toate. De ieri poftesc să ştiu care-i acea faptă neauzită pe care vrea s-o săvîrşească stăpînul domniei tale jitnicerul, şi dumneata m-ai amînat pe astăzi.

— Am amînat pînă ce mă îmbăt; numai atuncea pot mărturisi.

— Încă nu te-ai îmbătat?

— Încă nu m-am îmbătat destul. Văd numai doi călugări. Se chiamă că m-am îmbătat destul, cînd oi vedea trei.

— Vra să zică acuma eu sînt doi?

— Acuma cuvioşia ta eşti unul, şi părintele Stratonic e al doilea.

— Fiind aşa, atuncea nu-mi spune numaidecît mie ; spune celuilalt.

— Îi spun dacă pofteşti, dar cuvioşia ta să n-asculţi.

— Bine, n-ascult.

— Să n-asculţi. Şi chiar dacă-i asculta, să nu care cumva să spui cuiva — fie mirean, fie monah de rînd, fie arhimandrit.

— Nu spun nici arhimandritului... rîse strîmb Stratonic.

— Nici cuvioşia ta să nu spui ; nici celalalt să nu spuie. — Bine ; aşa să fie : amin. Binecuvântată fie limba care rosteşte adevărul.

— Sărut dreapta cuvioşiei tale şi mărturisesc, grăi meşterul Drăghici, stînd într-o parte ca şi călugărul pe scaunul său. Tu ce zici, Toader Calistrat, — să spun ori să nu spun?

— Să spui, dar să ştii că nu faci bine, îngîna slujitorul cel mare. Părinte Stratonic, desleagă-l, să nu spuie, căci e primejdie.

— Primejdie pentru cine?

— Pentru grumazurile noastre.

— Ba eu am să spun! se smunci cu putere meşterul Drăghici. Află, părinte Stratonie, că stăpînul meu jitnicerul s-a pus rămăşag cu alţi nebuni să iasă într-o zi în Suceava calare, nici gol, nici îmbrăcat. Întăi bea trei zile, după aceea face isprava asta. Coboară de la livezi, trece în goana mare, ajunge la biserica Mirăuţilor, se suie în clopotniţă, trage clopotul cel mare şi chiuie că au intrat tătarii în pradă.

Cuviosul Stratonie stătu un timp gîndindu-se. Zîmbi.

— Trebuie să fie altceva.

— Vra să zică nu mă crezi cuvioşia ta? se tîngui Drăghici.

— Ba da ; însă trebuie să fie altceva. Asta nu-i nebunie. Aş putea zice chiar că-i o înţelepciune. Slujitorii măriei sale îl prind şi-l vîră la beci, ca să se răcorească. Potrivit ar fi să făptuiaseă ceva nu ca să se coboare în beci, ci să se suie sus.

— Ba stăpînul meu e boier şi nu se suie în spânzurătoare ca orice mişel, hotărî Drăghici. Iar de prins îţi spun eu că nu-l prinde nimeni. Cuvioşia ta crezi că-i aici şi domnia sa e în altă parte.

Cu toate acestea jitnicerul era acolo. Stătea în prag şi privea la petrecerea celor trei, ascultînd şi sfatul lor. După înfăţişarea ce avea, se vedea că nu-i displac vorbele slujitorului său. Cuviosul Stratonie se ridică din loc şi se închină cuviincios, cu mîinile pe piept. Slujitorii se sculară în picioare, schimbînd o căutătură repede.

— Dacă a venit cinstitul boier, stăpînul domniilor voastre, vorbi monahul, atuncea eu mă pot duce. Mă închin cu sănătate la luminata domniei tale faţă, jupîne Niculăieş, şi m-am dus.

Jitnicerul rîse uşor, numai într-un dinte :

— Întristat ar fi sufletul meu, cuvioase părinte, dacă ai săvîrşi asemenea faptă. Pînă mîni mai este vreme.

— Atunci cine să îndeplinească slujba paraclisului, jupîne Niculăieş? Stareţul meu are să mă mustre cu