— Are să te mustre şi are să te ierte, cuvioase părinte. Dacă vrei să-mi fie plăcerea deplină, fii pe potriva treimei, Stratonic privi în juru-i cu nelinişte. Fereastra avea zăbrele.

Fără să-şi schimbe înfăţişarea binevoitoare a obrazului, jitnicerul chemă la prag pe logofătul Drăghici. Îl trase în tîndă şi închise uşa.

— Drăghici, vorbi el repede, să ştii că am o supărare.

— O cunosc, stăpîne, răspunse cu supunere slujitorul. Nu mai departe decît desară, supărarea asta se alină. Să ştii, măria ta, că eu îs gata, precum ne-am înţeles şi am jurat. Poate ţi-ai schimbat măria ta gîndul?

— Nu mi l-am schimbat, Drăghici. Aş putea spune că acel gînd s-a întărit. Dar mai este ceva. Am văzut acuma un ceas pe jupîniţă Maruşca. Am avut cu domnia sa nişte vorbe, care au pus în mine o tulburare nouă. Venind într-acoace, ca să mă sfătuiesc cu tine, m-am oprit la curtea lui Iurie cupar al doilea. Jupîneasa domniei sale, Ruxanda, îmi este mie mătuşă dreaptă, soră cu mama. Aflînd năcazul meu de dragoste, nu s-a mirat;'ba chiar mi-a dat îndată o dezlegare pe care nu nădăjduiam s-o aflu aşa de curând. Cunosc acuma cine i-i drag jupîniţei Maruşca şi, înainte de-a ieşi din Suceava, trebuie să-l străpung.

— Nu crede vorbelor, măria ta. Eu am părere că nu se poate să-i fie drag jupîniţei altcineva decît măria ta. Se alintă ca să-ţi simtă puterea. De aceea-i bună rînduială din vechi ca să furi pe fată ; după aceea-i pare bine.

Jitnicerul ascultă neguros aceste cuvinte. Îşi scutură pletele.

— Nu se poate să lăs. Jupîneasa Ruxanda i-a spus numele. Măcar că postelnicul mi-e prietin, nu am altceva de făcut.

— Care postelnic?

— Postelnicul al doilea, Simion Păr-Negru. Drăghici îşi scarpină vîrful nasului cu degetul arătător şi-şi înălţă sprâncenele cu îngrijorare.

— Măria ta, asta nu-mi place.

— Ce nu-ţi place? Eşti slujitorul meu ; mă urmezi.

— Unde? cînd? Noi avem oameni năimiţi pentru astă sară şi nu-i putem întrebuinţa la altceva decît la lucrul pentru care i-am tocmit. E adevărat că-l putem găsi pe dumnealui postelnicul Simion între slujitorii săi, la palatul domnesc ; dar cum îndrăznim ceva, sîntem ca într-o capcana a primejdiei. Să zicem că 1-aş pofti eu pe postelnic într-un loc şi că l-aş hotărî, ori ar fi norocul nostru să vie singur. Să-mi îngădui măria ta să nu mă socot în putere faţă de el. Nici noi doi nu sîntem destui împotriva lui.

— Să-l luăm şi pe Calistrat.

— Calistrat are învoială cu noi pentru alta ; afară de asta, Calistrat păzeşte pe călugăr. Cum 1-a lăsat slobod, călugărul se duce unde trebuie, ca să-şi ascută limba. Îl port cu mine de mai multe zile, de cum am simţit c-ar fi oblicit ceva. Chiar acuma să-l lăs să iasă din stăpînirea mea?

— Ai dreptate, Drăghici, scrîşni jupînul jitnicer ; dar şi eu ştiu, precum scrie într-o carte pe care am învăţat-o la Cracovia, că, dacă nu săvîrşesc ce se cuvine şi nu-mi sărez inima, apoi am să am calare lîngă mine amărîtă grijă. Pun mâna la oblînc să m-adăp : beau venin. Dacă nu-l putem înjunghia noi pe acel blăstămat prietin, să punem oameni. Vreau să am din partea asta o linişte. Pînă acuma toate s-au făcut bine şi acuma aflu ceva care nu-i bun.

— Într-adevăr, măria ta, cugetă Drăghici, este ceva care nu-i bun şi care n-am ştiut nici eu. N-ar fi nimic dacă jupîniţa s-ar uita la el; e bărbat cum puţini sînt. Nu vorbesc de măria ta, care nu suferi asămănare. Eu vorbesc de alţii. Între aceia sînt puţini ca postelnicul. N-ar fi nimic dacă jupîniţa Maruşca s-ar uita la dînsul, — ca o jupîniţa de boier ce se află. Ar fi rău dacă postelnicul ştie şi dacă s-a prins şi el. Atuncea vine după noi.

Jitnicerul zîmbi.

— Eşti tu încredinţat de asta, meştere Drăghici?

— Nu sînt încredinţat, numai mă tem. Mai sînt şi altele amestecate, de care grăiesc unii şi alţii. Aşa că eu spun, măria ta, să nu întârziem la fapte necugetate. Lucrul de azi să nu-l lăsăm pe mîne, şi pe urmă, ce-a da Dumnezeu!

Niculăieş Albu urmă a zîmbi, privind într-o parte cu ochii micşoraţi.

— Sfatul tău e bun, meştere Drăghici, zise el; dar teama ta e o prostie. Postelnicul nici n-ar şti unde să ne caute; şi dacă ne-ar căuta unde ne ducem, în primejdie e viaţa lui, nu a mea. Aş avea chiar părere de bine să-l văd în Ţara Leşască.

Drăghici îşi scarpină iarăşi nasul rumăn, clătinînd din cap.

— Stăpîne, înţelepciunea măriei tale e desăvârşită. N-am să îndrăznesc eu, Drăghici, să mă împotrivesc la cele ce hotărăşti şi cugeţi măria ta.

— Foarte bine faci, meştere Drăghici.

— Aş cuteza totuşi să spun stăpânului meu că pînă mâne sară nu mai este taină. Ştie toată ţara cine a furat pe copila lui Iaţco. Să zicem că am omorî pe călugăr : nu-i de folos ; s-ar şti că măria ta ai trecut în Lehia.

— Cine ar putea şti? Aş fi tare doritor să aflu cine poate ceti vîntul şi pulberile.

— Cer iertare măriei tale. Să ştii că este un arhimandrit la Cetate, care ceteşte vântul şi pulberile. Am aflat asta mai cu samă de la călugărul nostru. Îmi închipuiesc că ştii şi măria ta ; acel arhimandrit a cetit altădată aşa de bine, încît au căzut capetele unor dregători mari, şi s-a aflat unul, tatăl stăpânului meu, care a murit de inimă rea tot din pricina acelor cetiri. Iată cum ceteşte el şi cum zice : Jupîn Niculăieş Albu jitnicer e nepot de pe soră lui Mihu logofăt, pribeag la Ieşi. Niculăieş jitnicer duce cu el pradă pe jupîniţă lui Iaţco. Unde ar putea fi înduplecat jupîn Iaţco să binecuvânteze acest furtişag? În Ţara Moldovei n-ar putea fi înduplecat; aici măria sa ar putea trimete pe făptaşi la ocnă, ori la Dimeea gâdele. Dar în Lehia poate fi înduplecat de Mihu logofăt şi de luminăţia sa Craiul, căci unele moşii şi unele case de negoţ ale lui jupîn Iaţco se află în Lehia, sub mîna Craiului.

— Mie mi se