— Am cetit şi eu cum am putut, măria ta, se umili slujitorul. N-am fost la învăţătură la Cracovia, dar cîte ceva cunosc şi înţeleg. Altminteri nici n-ar fi fost bună treaba noastră. Rămânând zestrea în Ţara Moldovei, mireasa ne-ar fi fost de puţin folos. Am fi călărit nu numai cu grija ci şi cu o povară primejdioasă. Aşa că îngăduie, măria ta, să-ţi duc la capăt treaba pentru care ne-am tocmit. Ce zici, măria ta, bun cuvânt?

— Bun cuvînt; numai mie mi se pare că ai ridicat prea des oala şi pe de o parte ţi s-a ostenit mîna, iar pe de alta ţi s-a întărit îndrăzneala limbii. Poftesc ca sluga mea să grăiască mai puţin şi să făptuiască mai mult. Nu lipsi să fii în ceasul hotărît, cu soţii tăi, la vama Rădăuţilor.

— Am înţeles, măria ta, se închină cu umilinţă meşterul Drăghici.

În curgerea acestui sfat şoptit, tulburarea boierului se potolise deplin. Mai mult decît atît : unele cetiri prea agere ale lui Drăghici îi desluşeau lui însuşi că cele folositoare se află mai bine orînduite decît îşi închipuise în cea dintăi clipă. Aşa era : nunta şi zestrea se găseau mai cu samă dincolo de hotar. Deci pornirile năprasnice trebuiesc lepădate.

Logofătul Drăghici îi cetise şi această schimbare pe obrazul bucălat şi mai cu samă în ochii negri, luminaţi de alt foc decît cel al agerimii. Îl lăsă să se ducă ; îşi mîngîie nasul ofilit şi intră iar la soţii săi.

Cuviosul Stratonic părea mîhnit. Îşi rezemase tîmpla dreaptă în palmă şi privea spre lucirea tot mai împuţinată a ferestrei. Soarele asfinţise şi se apropia sara.

— Amară-i pînea boierească, vorbi Drăghici aşezîndu-se la locul său, pe scaun. De aceea, adaose el rîzînd silit, trebuie s-o îndulcim cu vin.

Apucă pe monah de braţ şi-l trase spre sine.

— Părinte Stratonic, vrei cuvioşia ta să binecuvîntezi vinul? Oala asta o beau şi mă ridic, ca să mă duc la slujba mea. Dumnezeu ştie dacă mai găsim asemenea vin unde mă duc eu.

Părintele Stratonic ieşi din mîhnirea sa şi binecuvîntă vinul. Gustă şi cuvioşia sa.

— Te duci undeva?

— Mă duc, părinte.

— Te duci departe?

 — Mă duc departe.

— Nu s-ar putea şti anume unde, iubite frate Drăghici?

— Anume unde, nu se poate şti acuma. Se va putea şti mai tîrziu, cînd călugării cei nebuni vor ajunge la cei înţelepţi.

Cuviosul Stratonie holbă mai tare ochii, cumpănindu-se pe scaunul său. Cunoscînd deodată ceva în privirea precum şi în rîsul crud şi rînjit al slujitorului, se trase îndărăt, ghemuindu-se şi încîrligîndu-se ca un vierme. Voi să strige şi n-avu glas. Drăghici trăsese de la coapsa dreaptă jungherul.

— Frate Toader Calistrat, vorbi slujitorul boierului cu un glas care păru dintr-odată altul ; ridică-te şi-ţi strînge brîul. Ţi l-ai strîns?

— Mi l-am strîns, răspunse gros şi liniştit slujitorul cel mare.

— Acuma primeşte această năframă şi acest căluş. Vîră căluşul în gura cuviosului părinte Stratonie şi leagă cu năframa strîns pe după ceafă. Primeşte şi aceste curele, ca să cetluim cu ele de mîni şi de picioare pe cuvioşia sa. Să ştii tu, frate Toader Calistrat, că au plîns multe muieri şi mulţi copii după ce s-au mărturisit acestui cuvios. Porunca noastră este să nu-i ridicăm viaţa ci să-l scrijelăm, ca să-l cunoască Domnul Dumnezeu la judecata cea de-apoi.

Monahul se zbătea strîmb, numai în partea unde îi era umărul mai înalt. Răcnetul îi ieşea înfricoşat din ochi şi din spaima obrazului. Drăghici îl smunci în sus şi-l crestă la frunte. Îl lepădă la pămînt şi-i trecu jungherul sub foale, înţepîndu-l.

— Nu te zbate, ca să nu intre prea adînc.

Stratonie avea un fel de freamăt în cărnuri. Stătu liniştit, primind înjunghietura. După ce slujitorul trase cuţitul, trupul se zgîrci şi se destinse. Chinuitul îşi pufni pe nări sîngele scurs de pe frunte şi închise ochii plini de lacrimi, încredinţîndu-şi sfîntului său trupul bolnav şi sufletul înfricoşat.

Cei doi slujitori îl împinseră sub laiţă şi prăvăliră lîngă el masa, ca să-l ţărcuiască acolo. Ieşiră, punînd zăvor şi încuind cu lacată.

— Păzeşte să nu intre nimeni în cămară, porunci Drăghici hangiului. Ne întoarcem tîrziu la noapte.

După ce îşi căutară caii şi încălecară, Drăghici zvîrli cheia în stogul de fîn. Apoi îşi puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii.

CAPITOLUL XI

CÎND S-A AFLAT CĂ A FOST FURATĂ JUPÎNIŢA LUI IAŢCO HUDICI

În tîrg, întîmplarea se vestise mai din vreme, fără ca să se ştie bine despre ce anume e vorba. La al şaptelea ceas al nopţii dormeau toţi nuntaşii domneşti şi boierii, unii la casele lor, alţii la gazde ; Cetatea era închisă de cu sară, ca de obicei, şi străjerii dădeau glas din cînd în cînd pe ziduri. Un om singur a nimerit prin întuneric, la dumnealui Ştefan Cernat, jude al tîrgului. S-a pălit cu capu-n poartă, a stîrnit cînii şi a dat cătră slugi răcnet de primejdie. Să fie lăsat să intre ; s-a întîmplat o faptă nemaipomenită : de ani de zile nu s-au mai arătat hoţi în preajma tîrgului de scaun şi, în noaptea asta, iată, au lovit pe unul dintre cei mai mari boieri ai lui Vodă. Domnia sa Iaţco Hudici se ducea acasă, în carîtă, cu jupîneasa şi cu copila măriilor lor, avînd două slugi cu făchii şi două cu suliţi. Vizitiul era cam băut, ca unul ce stătuse la petrecere de nuntă. Era chiar acesta care venise şi izbise cu fruntea în poarta lui jupîn Ştefan Cernat. Dincolo de Fîntîna lui Miron, după ce carîta coborîse în şes, s-au ridicat de după un hindichi oameni înarmaţi, au dat năvală, au apucat cei patru cai răsturnîndu-i pe unii asupra altora şi încurcîndu-i în hamuri ; în acelaşi timp, alţii loveau cu săbiile pe slugi. Dintre oamenii înarmaţi ai boierului numai unul a avut îndrăzneala să lepede suliţa şi să tragă jungherul; pe acela l-au pălit foarte tare în cap; încît acuma Roman Spătărelu se află în stare nu tocmai bună. cu ţeasta