ruptă, în laturea drumului. Dumnealui Iaţco Hudici s-a zvîrcolit ca să iasă cît mai repede din carîtă, printr-o parte. Şi tocmai cînd ieşea domnia sa în silă, din pricina grosimii măriei sale, s-a răsturnat si carîta. apucîndu-i un picior sub roată. I s-a rupt piciorul măriei sale. Atuncea acel vizitiu rob, cu numele Haralambie, a auzit şi ţipetele înfricoşate ale cneaghinelor. Prin partea cealaltă a carîtei răsturnate, lotrii le scociorau trăgîndu-le în sus de cîte o aripă, una după alta.

Le-au luat şi s-au dus, după feleşagul meşterilor de drumul mare. Acuma boierul trebuie să le răscumpere. Cînd te gândeşti cîţi zloţi are să scoată domnia sa Iaţco Hudici, ca să-i trimeată acelor voinici, te-apucă groaza. Ce socoţi dumneata? Boieroaicele sînt o marfă scumpă, care nu se mai află!

Înştiinţarea asta a avut-o domnia sa judele tîrgului de scaun, la un ceas după miezul-nopţii. Pe loc a repezit poruncă la slujitori, să se scoale, să încalece şi să se ducă fără întîrziere cu vizitiul Haralambie, să vadă ce este ; să ridice pe boier şi să caute pe hoţi.

— Ce să-i caute pe hoţi? se miră Haralambie Ţiganul, scărpinîndu-se la tîmplă şi rînjind. Unde să-i caute? Ei au luat ce le trebuie şi s-au dus.

După o zi de bucurie a întregii oştimi a Sucevii, capetele slujitorilor se aflau îngreuiate. Însuşi cinstitul jude, după ce dăduse porunca, îşi cufundase iarăşi fruntea în perină. Atunci i-a venit o îngrijorare, că poate are să trebuiască să deie cel dintăi domnia sa răspuns măriei sale, îndată ce se face ziuă ; şi a ieşit numaidecât de sub pocladă, umblînd prin iatac ca o stafie în cămaşa cea lungă de noapte, căutîndu-şi straiele. Cînd a ieşit afară să întrebe dacă a venit răspuns dinspre Fîntîna lui Miron, a aflat că slujitorii nici nu-şi încinseseră săbiile.

       La Cetate, vestea a ajuns în ceasul întăi al dimineţii. La porţi erau de rînd slujitorii cei noi, feciorii lui Căliman starostele. Un om călare pe deşelate şi cu capul gol a suit la deal, pe potecă, dinspre tîrg, a ocolit spre poartă, a văzut puntea ridicată şi s-a oprit lîngă şanţ zbătînd în sus braţul drept.

— Mă rog domniilor voastre, oştenilor, daţi înştiinţare. Onofrei Căliman s-a uitat la el de sus şi a văzut că-i nebun.

— Du-te, omule, l-a sfătuit el cu blîndeţă ; aici nu-i voie să intri.

— Mă rog domniilor voastre, nu mă lăsaţi, că pe urmă domnia sa Iaţco, stăpînul meu, mă jupuieşte de viu.

— Ce este?

— Daţi înştiinţare că l-au pălit hoţii pe jupîn Iaţco.

— Cui să dăm înştiinţare?

— Daţi înştiinţare lui Vodă.

— Fugi de-acolo, măi nebunule, s-a zbîrlit Onofrei. Cum am să mă duc eu să scol din somn pe măria sa? Pe lîngă asta, noi nici nu ne putem clinti de-aici.

— Chemaţi pe căpitanul de străji, să mă jăluiesc lui. Cum să nu afle măria sa despre o întîmplare ca asta, în care jupîn Iaţco era să-şi piardă viaţa? Abia l-au putut purta slugile pînă acasă. Cum a ajuns, s-a pus în pat, cu piciorul rupt, şi ţipă că de-acuma nu mai ajunge să-şi vadă copila.

— Apoi tot nebun eşti tu, măi creştine! Care picior rupt?

— Al stăpînului nostru.

— Şi care copilă?

— Tot a dumnisale. Asta mi-a poruncit să vin să spun. Că l-au lovit pe cale duşmani ş-au vrut să-l omoare.

Cei doi fraţi s-au uitat unul la altul, nedumeriţi, pe urmă şi-au întors privirile iar spre mişelul de jos, care aştepta frămîntîndu-se, cu ochii holbaţi şi părul vîlvoi.

— Nu mă lăsaţi, fraţilor creştini. Daţi o înştiinţare ; altfel mă jupeşte de piele. N-am văzut pe stăpînul nostru într-aşa tulburare de cînd îl slujesc.

— Ce înştiinţare să dăm?

— Daţi o înştiinţare. Cum a afla asta căpitanul străjilor, ştie domnia sa ce să facă. Deasemenea să deie de ştire căpitanul străjilor că vine din urmă jupîneasa Anca. Să se deschidă porţile şi să-i fie lăsată intrare la Vodă.

Feciorii lui Căliman încă se sfătuiau, întrebîndu-se care vor fi fiind rînduielile la porţile Împărăţiei. Cine poate îndrăzni să tulbure chiar în această dimineaţă pe măria sa? Căci jupîn Ionuţ Jder, căpitanul străjilor din noaptea asta, a hotărît cu străşnicie închiderea Cetăţii pînă la al treilea ceas. Iar de la al treilea ceas pînă la al cincilea nu pot intra în Cetate şi ieşi din Cetate decît slujitorii de rînd. Astăzi, pînă la prînzul măriei sale, este o zi de hodină cum n-a avut măria sa de ani de zile. La prînz au să intre la măria sa boierii din dregătoriile cele mari. Ştiind asta, slujitorii de la poartă se ţineau neînduplecaţi.

De jos sună o poruncă. Toţi străjerii, pe podinele lor, se înturnară cu faţa la palat. Flamura domnească suia în catarg. Ei o priveau, stînd neclintiţi. Trîmbiţaşii dădură un singur sunet. C-un semn, căpitanul le poruncise tăcere.

Vîntul se umflă şi se zbătu în steag de la miazănoapte înspre miazăzi.

Ionuţ Păr-Negru trecu pe pod, ca să cerceteze slujitorii. Găsi pe Călimani făcînd semne unui om călare pe deşelate şi cu capul gol, să se ferească într-o parte, căci vine o primejdie. Acel om îşi începu iar tînguirile, rugîndu-se cu mare glas să fie ascultat şi să se deie o înştiinţare la cei mari ai Cetăţii. Ionuţ prinse două vorbe şi puse o întrebare .

— Cînd şi cine a furat pe jupîniţa lui Iaţco?

— Nu se ştie! strigă omul. Vine jupîneasa noastră să spuie.

— Daţi drumul! porunci Jder. Lăsaţi şi pe jupîneasa Anca a lui jupîn Iaţco să intre, îndată ce se înfăţişează. Intră, omule, strigă el mişelului de jos, şi vină după mine.

Puntea scrâşni pe lanţuri. Omul îşi lepădă calul şi dădu năvală în deschizătura porţii. Se luă după Jder, gîfîind şi dînd răspunsuri încîlcite. După socotinţa lui, cel mai mare năcaz între toate era piciorul rupt al lui jupîn Iaţco Hudici. Cînd a afla măria sa, are de ce să fie supărat.

Jder îl opri.

— Stăi aici, în pridvor. Nu mai rosti nimănui nici un cuvînt.

— Stau, dar daţi domnia voastră înştiinţare?

— Îţi poruncesc să stai aici şi să nu  te clinteşti, nici să vorbeşti, hotărî a doua