Intră la fratele său smuncind uşa şi închizînd-o repede. Simion se întoarse.

— Ce este? Mă întreabă cineva?

— Bădiţă Simioane, răspunse Jderul cel mic, şovăind numai o clipă : este afară un om din partea lui jupîn Iaţco Hudici.

Postelnicul tresări, stăpînindu-şi o bucurie :

— Mă chiamă cineva?

— Aşteptai un răspuns? Trebuia să te poftească jupîn Iaţco?

— Aşteptam un răspuns, însă nu de la el. Ce caută omul?

— S-a întîmplat ceva în noaptea asta, răspunse destul de liniştit Ionuţ Jder. Jupîn Hudici a fost lovit pe cale, cînd se întorcea acasă. A fost furată jupîniţa Maruşca.

Simion îşi simţi sîngele grămădit în inimă şi obrazul îi păli. Privi rătăcit la mezinul său. Apoi clipi din ochi, căutînd un sprijin mai mult în lăuntru decît în afară. Totuşi avea nevoie de sprijin şi în afară, căci trecu pe lîngă fereastră şi se rezemă de privaz.

— Unde-i omul? întrebă el încet.

— Aici în pridvor. Nu poate să-ţi dea altă desluşire. Vine jupîneasa lui Iaţco să se jăluiască măriei sale. Atâta se ştie.

Simion făcuse asupra sa însuşi o silinţă crîncenă, stăpînindu-se.

— Cine a săvîrşit fapta asta?

— Avem să aflăm. Domnia ta crezi, bădiţă Simioane, că furtişagul s-a făcut în silă, şi fără ştirea jupîniţei? Nu te supăra, bădiţă Simioane. Eu nu ştiu nimic; întreb.

Ochii postelnicului îl fulgerară, cu mînie.

— Am încredinţare desăvîrşită, răspunse el; că e o faptă silnică. Am văzut, ieri, pe jupîniţa. I-am spus cîteva cuvinte şi mi-a răspuns aşa, încît, în noaptea asta, am avut cel mai frumos vis. Nu m-ar putea nimeni încredinţa că s-ar putea să fie altfel. De unde ai înţeles tu că asta va fi spaima mea cea dintăi? Am avut-o numai o clipă şi mi-a trecut. Mulţămesc lui Dumnezeu. Doresc numai să aflu cine-s acei îndrăzneţi, ca să rog pe măria sa să nu le hotărască nici o pedeapsă ; să-mi dea învoire să-i caut şi să-i judec eu.

Ionuţ clătină din cap, îngrijorat încă. Deschise uşa şi chemă pe om.

Acesta privi pe cei doi oşteni şi i se păru că nu vede în ochii lor nici o milă pentru năcazul său.

— Spune ce ştii; spune repede! porunci postelnicul. Sluga mărturisi tot, dintr-o singură răsuflare şi încîlcit.

— Întăi s-a crezut că a fost furată şi jupîneasa Anca, adause el. Dar pe dumneaei au lăsat-o, fiind o povară mai grea. Dar dac-o puteau aburca pe-un cal, o puteau duce.

— Tu crezi deci, omule, că au fost nişte hoţi de rînd, urmărind de la jupîn Iaţco o răscumpărare a prăzii?

— Aşa spun şi unii şi alţii, jupîne. Însă jupîneasa noastră strigă că-i altfel. De aceea vine să se jăluiască măriei sale.

Postelnicul Simion umblă împrejurul cămării, cugetînd încruntat şi cu buzele strînse.

— Vină după mine, porunci el slugii.

Ionuţ Jder îl întrebă numai din ochi ce vrea să facă.

— Deocamdată nu pot face alta, răspunse Simion, descleştînd un zîmbet rău în partea stîngă a gurii; nu pot face alta decît să apropii mărturia asta de uşa lui Vodă. Găsesc în paraclis pe sfinţitul Amfilohie. Numai sfinţia sa poate cuteza să dea mai departe ştire.

Postelnicul ieşi, cu omul după el. Mezinul îi urmări de aproape. Ograda Cetăţii era încă goală. Poarta rămăsese deschisă pentru trecerea poruncită. Se auzeau dintr-acolo schimburi repezite de glasuri. Cineva cerea intrare şi străjerii încrucişau suliţile, oprind.

Ionuţ se repezi în fugă într-acolo. Nu era jupîneasa lui Iaţco. Erau tîrgoveţi de devale, care aduceau în părîngă o mogîldeaţă neagră. Căpitanul străjilor găsi numaidecît în acea mogîldeaţă neagră, înfăşurată strîns peste foale c-un brîu roş, pe cuviosul Stratonic. Călugărul se tînguia şi gemea, ţinîndu-şi obrazul acoperit cu palmele. Se ruga să fie dus numaidecît la stareţul său părintele Amfilohie Şendrea.

Într-o clipă, fără vreo pregătire anume şi fără o cercetare de mai înainte, mezinul avu în el înţelegere că lipsa lui Stratonic din Cetate şi ivirea lui, la asemenea ceas şi în aşa stare, pot să aibă o legătură cu întîmplarea ce se vestise.

Lăsă slobodă şi intrarea nebunului. Călăuzind pe tîrgoveţi în urma postelnicului, Ionuţ îi cerceta.

Acei tîrgoveţi, slugi la hanul lui Antohi, aflaseră şi ei despre întîmplarea cu hoţii, căci în tîrg se stîrnise zvoană despre asta încă din vremea nopţii; însă cu acest monah era altceva. Îl cetluiseră şi-l scrijelaseră nişte soţi ai săi, lepădîndu-l subt o laiţă, la han. Cu acei soţi benchetuieşte cuvioşia sa de două zile şi acuma iată în ce stare l-au lăsat. Cuvioşia sa zice că nu-s soţi ai săi, ci-s tot lotrii care au lovit pe Hudici; dar cine poate da crezare unor asemenea vorbe?

— Tot aceiaşi sînt! strigă ascuţit Stratonie, printre palmele care-i acopereau obrazul şi holbîndu-se numai c-un ochi spre Jder. Mărturisesc eu că sînt tot aceiaşi. Duceţi-mă numaidecît la părintele arhimandrit ; altfel, unde vă stă căpăţîna au să vă steie picioarele!

Auzind asemenea ameninţare neaşteptată, slugile lui Antohi au lepădat de pe umeri prăjina de care era atârnat leagănul de lăvicere al monahului, au dat la o parte mogîldeaţa încinsă cu brîu roş şi au lăsat-o să se tîrîie strîmb spre pridvorul paraclisului. Cînd a intrat postelnicul, a fost pe urma lui şi Stratonie, cu aceleaşi gemete şi tînguiri neîntrerupte.

— M-au omorît! ţipa cuvioşia sa, înăbuşit.

Simion Jder îl privea cu mirare. Cînd călugărul năzui să treacă înainte, îl opri. Aprozii din gangul unde răspundea paraclisul grăbiră întru întîmpinare, ca să cunoască cine tulbură liniştea măriei sale, căci măria sa nu s-a arătat şi poate hodineşte încă. Sfinţitul arhimandrit Amfilohie veni pînă la uşa paraclisului, tulburat şi el de acele ţipete neomeneşti.

Sfinţia sa dădu un pas înapoi cînd văzu pe Stratonie în aşa stare ; cînd îl văzu mai ales încins cu brâu roş.

— O, ticăloasă fiinţă! rosti sfinţia sa, c-un glas în care era mai mult milă decît ameninţare.

— Stăpîne, strigă Stratonie, îngenunchind şi bătînd metanie, pedepseşte-mă şi dă-mi canon, căci sînt cel din urmă dintre viermii pământului.

— Ce s-a întîmplat, Stratonie?

Călugărul înălţă obrazul. Cele două crestături piezişe închegate pe frunte cătră rădăcina nasului păreau al doilea rînd de sprîncene.

Arhimandritul fu într-adevăr cutremurat ca de o vedenie a Demonului.

— M-au scrijelat şi m-au înjunghiat, sfinţite stăpîne.

— Intră după