Stratonie se tîrî în genunchi peste pragul paraclisului, bolborosind o istorisire încîlcită pe care mai cu samă Ionuţ Jder o urmărea cu deosebită luare-aminte. De la o vreme, lăsînd la o parte pe sluga lui jupîn Hudici, se apropiase, ascultând mirat, şi postelnicul Simion.

De două săptămîni — mărturisea cu lacrimi Stratonic — apăruse în laturea tîrgului un vînat nou, pe care cuvioşia sa îl adulmeca, jucîndu-se cu el, deslegîndu-i prefăcătoriile şi aşteptînd ceasul să-l găbjească în cotlon şi să-l prindă. La început n-a desluşit bine despre ce-i vorba ; a socotit că-i ceva tot în legătură cu uneltirile unora dintre boieri ; deci iar va fi nevoie să-şi ascută paloşul Dimcea Tătarul, gîdea. Pe urmă i-a venit în înţelegere altfel de înştiinţare, mai puţin primejdioasă pentru măria sa. Cînd a înţeles bine, i se părea că mai are vreme să dea înştiinţare. Chiar stătea la îndoială dacă trebuie ori nu să dea înştiinţare, căci nebuniile de dragoste se pot risipi într-o noapte ca nişte fumuri ; din ameninţări nu mai rămîne nimic. Însă n-a fost numai o nebunie de dragoste ci a fost mai cu samă o îndîrjire a lui Niculăieş Albu jitnicer împotriva lui jupîn Iaţco Hudici, ca să-l ruşineze. Întîmplarea de care s-a zvonit e tocmai această faptă a jitnicerului. Stratonic poate da încredinţare că făptaşul, cu soţii săi şi cu prada, va să treacă hotarul în Ţara Leşască. Acolo are neamuri.

— Într-adevăr Niculăieş Albu e nepot lui Mihu logofăt, încuviinţă sfinţitul Amfilohie. Cum ai putut tăcea? Cum n-ai dat înştiinţare din vreme?

— Mărturisesc cu umilinţă păcatul îngîmfării, urmă a se tîngui monahul, rămînînd îngenunchiat la picioarele stareţului său. Căci am vrut, sfinţite părinte, să cetesc şi eu. Am vrut să am nu numai ochi şi urechi, ci şi înţelegere. Deci am împresurat vînatul, ca să-l aduc eu singur la cuhnia domnească. Am greşit şi am avut numaidecît pedeapsa cuvenită. Dă-mi canon, sfinţite părinte, ca să-mi aduc aminte în toate zilele vieţii mele şi să nu mai păcătuiesc.

— Pasă în chilia ta şi mă aşteaptă! porunci cu tulburare sfinţitul arhimandrit. Eu trebuie numaidecît să înştiinţez pe măria sa.

Stratonic se ridică strîmb şi şchiopată cătră chilia lui, stăpînindu-şi c-o mînă, pe sub brîu, deşertul străpuns. Din cînd în cînd se oprea, ca să se tînguie.

După ce se depărtă şi arhimandritul, Jder cel mic se alătură, curios, de fratele său. Căuta în sine o înţelegere, ca să descurce înfăţişarea oarecum bucuroasă pe care o avea acum postelnicul Simion. Însă subt acea bucurie stătea gata să detune şi o mînie înfricoşată, care se vădea într-un tremur al nărilor şi într-o măcinare necontenită a măselelor.

— Te-ai liniştit, bădiţă? întrebă el încet, zîmbind alintat.

Simion răsări, ieşind din adîncul său la lume.

— Cum vrei să mă liniştesc? Nu vezi ce se întîmplă?

— Ai să te linişteşti deplin, bădiţă Simioane, cînd vei dobîndi învoire de la măria sa să te duci să urmăreşti pe lotri şi s-aduci înapoi prada.

Simion bătu pe umeri pe mezinul său. Cuprins apoi de-o frămîntare năvalnică, făcu prin gang cîţiva paşi repezi. Jder cel mic îl cuprinse de braţ.

— Stăi, bădiţă Simioane ; aşteaptă să te cheme măria sa ; căci domnia ta ai şi altă solie la Craiul. Cînd va înţelege măria sa că şi domnia ta ai pricină să cauţi acea pradă, are să-ţi dea toate împuternicirile şi deslegările.

Postelnicul se domoli în mişcări şi-şi făcu o înfăţişare de linişte înşelătoare.

Arhimandritul Amfilohie se întorcea frămîntîndu-şi mînile.

— De mirare este cum pătrund veştile rele prin uşi închise, zicea sfinţia sa cu o voce şoptită şi întărâtată. Am socotit că am să spun eu întăi, măriei sale ; şi au fost alţii care au îndrăznit să-i spuie, înaintea mea. A intrat în cămara măriei sale, nu cu mult înaintea mea, şi jupîneasa Anca a lui jupîn Hudici. Şi această venire a fost deasemeni vestită măriei sale. Iată ce pot făptui slujitorii cei răi şi monahii necumpătaţi. Canonul lor nu poate fi decît la bolniţa de unde au fost aduşi.

Se răsuci aprig cătră cei doi fraţi.

— Să nu vă clintiţi de-aici. Măria sa are să aibă numaidecât nevoie de domniile voastre. Ciudat este să aflaţi cum pricini mici stîrnesc năcazuri mari. Aşa s-a întâmplat cu războiul Troiei. Cel puţin acolo a fost la mijloc o muiere frumoasă.

Postelnicul Simion îşi întoarse privirile într-o parte, ca să nu-i vadă ochii sfinţitul arhimandrit. Trecu pînă la o firidă şi se rezemă acolo, hotărît să aştepte pînă la sfîrşitul timpului. După o clipă îşi schimbă locul şi trecu la altă firidă. Apoi privi printre zăbrele afară. Mişcarea Cetăţii începea să se înteţească.

De cum sosise, gîfîind şi aburită la faţă, jupîneasa Anca primise poruncă prin Ciornei, starostele copiilor de casă, să intre numaidecît în cămara măriei sale.

Domnul intrase cu o clipă mai înainte şi avusese răgaz să se închine la sfintele icoane, făcîndu-şi semnul crucii şi murmurînd laudă Luminii ce ne călăuzeşte. Copiii de casă ciocăniră în stejar şi deschiseră uşa. Jupîneasa Anca intră sunîndu-şi foile largi; îşi desfăcu de pe ochi vălul de matasă cernită, izbucni dintr-odată în lacrimi şi se revărsă la genunchii măriei sale.

— Milostiveşte-te asupra mea, stăpîne, şi nu mă lasa. Mi s-a furat astă-noapte copila. Acuma se ştie cine e furul şi unde o duce.  Toată  noaptea  m-am zbătut, întru neştiinţă. Eram şi prea tulburată, din pricină că soţul meu s-a ales cu piciorul stîng stricat, din acea învălmăşeală. Au trebuit să aducă slugile pe sus pe baba Sofronia Doftoroaia, ca să potrivească oasele şi să lege în lopăţele glezna. Iar jupîn Iaţco gemea întruna cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile şi mă frămîntam :  cine să fie ?  Cum  m-am întors la Suceava ş-am trecut pe la dumneaei logofeteasa şi pe la dumnealui judele tîrgului, am înţeles că nu se putea să săvîrşească asemenea faptă altcineva decît jitnicerul Niculăieş. Ne-a mai năcăjit domnia sa şi-n alte rînduri cu peţiri; acuma socoate că poate să ne înfrunte pe noi şi pe măria ta.

Domnul asculta neclintit, în picioare, cu sprînceana încamară.

Jupîneasa Anca îşi ridică iar asupra măriei sale