— Luminate stăpîne, plîngea ea cu glas aproape stîns, temîndu-se să nu fie auzită de cei din gang ; ai fost cîndva oaspete la noi şi ai binevoit să mă chemi, într-un ceas cînd îţi era urît. Mi-ai dăruit o bucurie pe care n-o puteam avea de la soţul meu. Pînă acuma n-am îndrăznit să-ţi aduc aminte; acuma îndrăznesc, din amărăciunea în care mă aflu. Dacă-s vinovată că am cutezat a veni să cerşesc milă de la stăpînul meu, atunci să fiu pedepsită ; dar rog în acelaşi timp pe măria ta să deie poruncă : acolo unde se va fi aflînd, hoţul să fie ajuns şi apucat de grumaz. Ştiu că puterea măriei tale bate şi cetăţile crailor.

— Bine, bine, zise Vodă cu îngăduinţă, fără a zîmbi ; linişteşte-te, jupîneasa Ancă.

Dar jupîneasa lui Hudici nu se putea linişti. Vodă îi aruncă o privire repede, o lăsă îngenunchiată, trecu spre uşă şi bătu din palme. Aprozii deschiseră numaidecît.

— Să vie la mine părintele arhimandrit, porunci Domnul.

Părintele arhimandrit Amfilohie era acolo ; îşi căuta un loc tihnit şi nu putea să-l găsească ; aşteptase această poruncă a măriei sale, însă, înainte de-a intra, pregetase o clipă, căci cunoscuse ceva deosebit în mlădierea glasului stăpînului său. Acel glas pătrunsese pînă în capătul gangului, unde aşteptau copiii de casă. Cum îl auziră, aceştia dădură îndărăt, parcă i-ar fi măturat un vînt. Părintele Amfilohie cercetă o clipă, în urma sa, pe Jderi, care rămăseseră în uşa paraclisului. Îi opri din ochi, în locul unde stăteau. C-o mişcare de braţ, porunci aprozilor să se depărteze înspre ceilalţi copii de casă. Îşi rezemă barba-n piept şi făcu faţă măriei sale, ferind uşa numai atît cît trebuia, şi închizînd-o numaidecît după ce răzbătu în cămară.

Domnul îl întîmpină c-un zîmbet îngheţat. Jupîneasa lui Hudici se ridicase într-un colţ. Nici Voievodul, nici monahul nu păreau s-o bage în samă.

— Ascult porunca măriei tale... se închină părintele arhimandrit Amfilohie cu glas de mare blîndeţă.

Vodă se răsuci, întorcînd spatele. În aceeaşi clipă se întoarse, arătîndu-şi dinţii ascuţiţi şi mărunţi.

— Văd că năravurile rele n-au contenit.

— Măria ta, cei care păcătuiesc să-şi primească osînda.

— Despre cine vorbeşti, părinte arhimandrit?

— Despre jitnicerul Niculăieş Albu. Am descusut fapta lui; am înţeles de ce-a săvîrşit-o, ştiu unde se duce ; să poruncească măria ta să fie urmărit; să rînduieşti măria ta pe postelnicul Simion.

— Într-adevăr, pe postelnicul Simion trebuie să-l trimeţi măria ta, se amestecă jupîneasa lui Hudici, cu mare însufleţire.

— De ce?

— Avem noi ştiinţă, măria ta, că postelnicul aşteaptă să i se dea poruncă numaidecît, urmă jupîneasa, rîzînd dintrodată, — apoi întristîndu-se iarăşi.

Domnul o fulgeră cu ochii şi se întoarse la arhimandrit. «Tocmai această căutătură o are uneori Maruşca», se bucura în sine jupîneasa lui Iaţco.

— Sfinţite părinte, năravurile rele de care vorbesc eu sînt mai cu samă altele, grăi Voievodul. De cincisprezece ani de cînd m-a învrednicit Domnul Dumnezeu să mă întorc în moştenirea mea părintească, n-am arătat decît prietinie şi supunere lui Cazimir-Crai, ca unui frate al nostru mai mare. Am primit cuviincios soliile măriei sale ; i-am trimes solii noştri ; m-am milostivit cătră neguţătorii care veneau cu cărţi de la măria sa. Iar în aceşti cincisprezece ani măria sa Cazimir-Crai a ocrotit în hotarele sale şi în cetăţile sale pe duşmanul domniei mele şi ucigaşul părintelui meu. A ocrotit de asemeni pe boierii pribegi; pe unii chiar îi ţine în cinste în apropierea sa. Va primi oare acuma şi pe cei care fură pe copilele boierilor mei?

— Pe cît înţeleg, îi va primi, slăvite stăpîne, se smeri părintele arhimandrit, căci sînt rude cu cei pe care măria sa Craiul îi are în cinste.

— Atuncea nu atît nebunia jitnicerului Albu urmează să fie lovită, cît vicleşugul neprietinilor mei!

Glasul măriei sale se ridicase deodată cu mare asprime. Bătu din picior. Clopoţelul pintenului rămase singur sunînd în tăcerea cămării.

— Din hotarul Craiului a pornit şi uneltirea aceea împotriva coconului nostru, încît s-ar fi putut să-l pierdem pe Alexandru-Vodă, urmă domnul. Neguţătorii noştri sînt asupriţi în acel hotar şi jalobele noastre nu găsesc ascultare. Dregătorii noştri au fost iarăşi înlăturaţi din olatul Pocuţiei.

Cu mînile la spate şi cu fruntea plecată, măria sa trecu de la uşă la iconostas şi înapoi. Se opri.

— Pînă cînd?

Arhimandritul tăcu, înmărmurit.

— Pînă cînd? întreb : pînă cînd?

— Nu ştiu, slăvite stăpîne, suspină arhimandritul : poate pînă cînd te vei hotărî măria ta să pui rînduială.

— Sfinţite părinte, porunceşte numaidecît să vie grămăticii cu toate cele de trebuinţă, ca să scriem cărţi boierilor leşi. Adă-mi numaidecît aici pe postelnicul Simion. Să poftească deasemenea jupîn Petrea, hatmanul nostru. Ia pe această cinstită jupîneasă şi o trimete boierului său.

— Jupîneasa Anca, urmă cu glas îmblînzit măria sa, să-i spui lui jupîn Iaţco multă sănătate din partea domniei mele ; şi să-i împleteşti o păreche de colţuni de iarnă, pînă ţi se întoarce copila.

Jupîneasa Anca începu a plînge iar cu lacrimi bogate, îndrăznind să se apropie şi să sărute dreapta măriei sale. Ieşi, foşnind cu foile-i multe. Uşa rămase un răstimp deschisă. Simion Jder sosi cu grabă. După dînsul, întru aceeaşi smerenie, se întoarse şi părintele arhimandrit.

Domnul primi pe postelnic în tăcere, măsurîndu-l de sus pînă jos. Îl lăsă şi se întoarse iar, privindu-l acuma pieziş :

— Ce s-a întîmplat, postelnice Simioane? Ochii postelnicului se umbriră.

— Cartea pe care diacii noştri au scris-o, pentru întoarcerea slobodă a boierului nostru Mihu, e gata, cu peceţile puse. Poruncesc îndată să se mai scrie una, pentru alt boier al nostru care se află fugar spre Ţara Leşască, de astă-noaptea. Pe cel bătrîn poţi să-l leşi; are grijă de el şi Dumnezeu; la vîrsta în care se află, miroase a pămînt; însă te poftesc să găseşti pe cel tînăr.

— Îl găsesc, măria ta.

— Şi să cauţi şi pe una din copilele noastre, care ne-a fost răpită.

— O caut, slăvite stăpîne, şi o aduc, răspunse încet Simion Jder.

— Ştii cine-i? O cunoşti?

— O cunosc. Dacă-mi dai voie măria ta, mă duc numaidecît ; viaţa mea nu mai are nici un preţ.

Vodă