— Ascultă, Simion Jder, rosti cu hotărîre şi încet măria sa. Mînia nu trebuie să stea în domnia ta ca o otravă îngheţată, ci trebuie să-ţi deie agerime şi tărie. Ai să te duci; dar să lepezi aici în clipă arşiţa şi nebunia. Eu nu vreau să cunosc dragostea pe care-o ai; agoniseşte-ţi-o, dacă eşti vrednic ; însă ia aminte şi-ţi păstrează capul, căci viaţa domniei tale ne face nouă trebuinţă. Deci te vei duce să cauţi pe fur. Ai să-l găseşti pe cale ; ori la Liov ; ori la Cracovia ; pune pe un slujitor să-l lovească ; n-avem nevoie să ni-l aduci aici ; e boierul nostru şi avem asupra lui drept de viaţă şi moarte. Află unde-i jupîniţa lui Hudici şi ridic-o. Însă nu-ţi închipui că amîndouă aceste isprăvi le vei săvîrşi cu fraţii domniei tale, cum e naravul vostru, al Jderilor, şi cu slujitorii ce veţi lua. Craiul are oşteni mai mulţi decît mine, cazaci sprinteni, castelani cu mare iscusinţă. Lucrarea pe care o întocmim trebuie săvîrşită cu rînduială de ceasornic. Cum umblă soarele pe clipe şi ceasuri, aşa trebuie să umbli domnia ta, cunoscînd toate cîte voi pune la cale, şi avînd sprijin necontenit de la cele văzute şi nevăzute. Aşa îţi poruncesc să fii, căci astfel este slujba la domnia mea. Iar cînd vei afla pe acea copilă, pune pe altcineva s-o poarte, ca şi cum ar fi moartă, ori n-ai fi auzit de ea niciodată. Dacă faci aşa, te întorci cu izbîndă. Altfel, mă îndoiesc.

— Măria ta, răspunse postelnicul, punînd un genunchi în pămînt, nu te îndoi de mine ; aşa voi face.

În el era cutremur şi vifor ; şi le stăpînea scrîşnindu-şi măselele, încît simţea durerea lor pînă în tîmple. Vodă îi puse mîna pe umăr :

— Stăi aici, pînă ce vine hatmanul. Avem s-avem cu el şi cu sfinţia sa arhimandritul un sfat de taină.

— Am înţeles, slăvite stăpîne, se supuse Jder, gemînd în adîncul lui.

— Aşa-i că acuma vrei să fii calare, sub furtună? îl străbătu cu privirea Domnul.

— Într-adevăr, stăpîne, aş vrea; însă rămîn aici, cum mi se porunceşte. În vremea asta lotrul îşi duce prada nestingherit ; trece ape, cîmpii, sate, şi se pune la adăpost în altă ţară.

— Aşa crezi, pentru că vii de la hergheliile de la Timiş, zîmbi Vodă. Acolo ai trăit întru schivnicie şi neştiinţă ; de aceea te-am îndemnat să mă urmezi, cum a îndemnat Hristos pe Filip..Întreabă pe sfinţitul arhimandrit dacă n-au purces pe urma acelui hoţ alergătorii domneşti. Şi n-au purces numai spre hotarul leşesc. Cînd s-a dat semn, s-au desfăcut în patru zări; din poştă în poştă schimbă caii şi întreabă. Domnia ta pleci numai dacă nu mi-l aduc pe fur pînă mîne sară. Răspunde, sfinţite părinte Amfilohie, dacă s-a făcut aşa, ori nu s-a făcut aşa.

— Asta-i rînduiala măriei tale, suspină cu aceeaşi smerenie arhimandritul. Măria ta binevoiai să te hodineşti cînd a aflat de faptă judele Sucevii, iar la ziuă slujitorii lui au şi fost repeziţi, căci dacă slujitorii dumnisale judele s-ar afla şi acuma la odăi, atuncea ar fi oarecare primejdie pentru capul domniei sale judele.

Măria ta, au sosit grămăticii.

— Să intre ; să se aşeze.

Pe cînd scriitorii îşi rostogoleau şi-şi aşezau măsuţele rotunde şi-şi potriveau sculele şi hîrtia, Vodă urma să-şi cheltuiască neliniştea în acea plimbare necontenită de la iconostas la uşă. Intră şi bătrînul logofăt Toma, închinîndu-şi în faţa măriei sale uscăciunea înaltă şi fuiorul bărbii.

Domnui îi răspunse cu bunăvoinţă, privindu-l lung, — pînă ce domnia sa logofătul se simţi stînjenit, începînd a-şi pipăi hainele.  Dar Voievodul nu-l privea pe el ci se căuta pe sine însuşi, — deplin liniştit înlăuntrul său.

— Întăi să ne întoarcem cătră Stăpînul vieţii şi al morţii, zise măria sa c-un glas cumpănit, şi să-i închinăm sfinţiei sale cuvenitele daruri, pentru sufletul nostru, al copiilor noştri şi al Doamnei noastre. Să se scrie o sută de zloţi sfîntului schit de la Bisericani, unde a stat vieţuind un timp maica noastră. Să se închine sfintei mănăstiri Probota moşiile noastre Roşcani şi Fîntînele de la apa Siretului şi două sute de zloţi, pentru că acolo e locul de veşnică hodină a Doamnei maicii noastre. Întru odihna sfînt răposatului părintelui nostru, cu inimă curată şi luminată şi din toată voia noastră, dăruim cinci sute de galbini pe fiecare an sfintei mănăstiri Zografu de la Aton, şi să se dea hrisovul în mîna părintelui Varlaam egumenul.

Toate aceste închinări s-au scris scîrţîit cu pene de hultan, în vreme ce măria sa îşi găsea înseninare deplină pentru cele ce aveau să urmeze.

Măria sa se opri dinaintea măsuţelor.

— Acuma să scrieţi aşa.

Grămăticii înălţară nasurile cu mare luare-aminte.

— Scrieţi aşa : «Cartea măriei sale Ştefan-Vodă cătră boierii Ţării Leşeşti, domnia sa castelanul de la Colomeea şi domnia sa castelanul de la Halici şi domnia sa Voievodul Podoliei. Noi Ştefan-Vodă domnul Ţării Moldovei vă facem cu aceasta cunoscut şi vă rugăm pe domniile voastre să opriţi pe boierul nostru fugar Albu jitnicer, care s-a făcut vinovat cătră domnia noastră, şi să binevoiţi a-l da în mîna slujitorilor noştri. Iar cu această carte a noastră se înfăţişează domnia sa părintele arhimandrit Amfilohie, duhovnicul nostru.»

— S-a scris întocmai, măria ta, se închină logofătul. Domnul îşi jucă o clipă degetele în giuvaerul sfînt ce-i strălucea pe piept.

— Mai adăugiţi aceste cuvinte, porunci măria sa. «Vă poftesc să nu faceţi altfel.»

— Asta e o ameninţare de război, suspină părintele Amfilohie.

Vodă se uită în juru-i. Hatmanul încă nu sosise. — Domnia sa hatmanul Petrea soseşte acuma... vestiră cu grabă aprozii.

Măria sa pofti să rămîie numai cu aceia cu care avea a ţine sfat tainic.

CAPITOLUL XII

JDERII S-AU DUS ÎN ŢARA LEŞASCĂ

Sfinţitul arhimandrit şi postelnicul Simion plecaseră, cu cărţile lui Vodă, cătră Ţara Leşască într-o luni. Abia după o săptămînă cuviosul Stratonic se înfăţişă la curtea lui jupîn Iaţco Hudici, ca să deie înştiinţare. Jupîneasa Anca se învălui îndată spre camera unde zăcea bolnavul; iar boierul se bucură şi pofti să audă chiar