cu urechile sale această bună vestire. Ticăitul monah îşi venise în ori de spaima ce îndurase; semnele spaimei, însă, îi stăteau încă pe frunte în scrijelături roşe. Intră cu umilinţă la jupîn Iaţco şi-l întrebă de sănătate.

Baba doftoroaie Sofronia era de faţă şi privi pieziş pe călugăr, trăgîndu-şi broboada mohorîtă peste clonţul gurii.

— Mulţămim lui Dumnezeu, părinte, zise jupîneasa Anca ; descîntecele şi irurile au făcut bună lucrare.

— Descîntecele şi irurile, dar mai ales voia Celui-preaînalt, se răsuci monahul întăi cătră jupîneasa Anca, apoi cătră bolnav. Aşa alcătuiesc eu scrisorile de friguri ori de lungoare ; îi scriu lui Dumnezeu şi-l rog, iar demonul boalei fuge de ameninţarea scrisorii. Fără asta, cu doftoria nu faci nimica. Am cunoscut noi, cinstite jupîne Iaţco, un vraci leah care se lăuda cu dresurile lui; şi avînd un boier al nostru Ştefan Calomfir o boală de-i tot pocneau încheieturile cînd se mişca, i-a dat acel vraci să beie o doftorie amară, cîte un pahar în fiecare zi. Aşa că peste zece zile boierul nostru Calomfir nu-şi mai auzea încheieturile pocnind, căci surzise.

Baba Sofronia mormăia singură la gura sobei ascultînd asemenea vorbe ale călugărului celui nebun şi stupea în cotruţă, ocrotind acolo ulcelele cu unsori. Descîntînd şi îndepărtînd pe Necuratul, fulgera cînd şi cînd spre Stratonic. Înfăţişarea ei strîmbă şi ciolănoasă avea oarecare asemănare cu a monahului. Hotărîndu-se dintr-odată să se puie cu desăvîrşire la adăpost de orice răutate şi viclenie a acelui duşman, îşi luă în poală ulcelele şi se duse.

Iaţco rîdea, săltîndu-şi pîntecele sub pocladă. Cu toată suferinţa, domnia sa nu se dezumflase. Har Domnului : putea mînca şi bea bine.

— Fuge baba de popă, zîmbi el. Dar să ştii, părinte Stratonic, că Sofronia aceasta are bun meşteşug de pus şi potrivit lopăţelele.

— Cînd vrea Domnul Dumnezeu, cinstite jupîne, vin lopăţelele singure şi se aşează la locul unde trebuie.

Boierul gemu înturnîndu-se pe o coastă şi aşezîndu-şi mai bine piciorul bolnav.

— Spune-mi, părinte Stratonic, cum a fost plecarea sfinţitului Amfilohie. Eu socoteam că să pornească mai curînd ; aşa am avut răspuns de la înălţimea sa.

— A plecat cînd a sosit vremea, răspunse călugărul. Mai întăi, măria sa a mai repezit un rînd de porunci la toţi căpitanii de hotar. După aceea a trimes pe Jder cel mititel la mănăstirea Neamţu şi la Timiş. Acolo dumneaei comisoaia Ilisafta iar s-a tînguit că rămîne singură ca o cuculeasă, căci i se duc şi feciorii şi i se duce şi soţul domniei sale într-o altă nebunie.

— Care nebunie? Asta nu-i nebunie, părinte. Asta-i suferinţa noastră, asta-i copila noastră ; noi sîntem gata să ne dăm viaţa ca s-o dobîndim îndărăt.

— Nu-i nevoie de viaţă, cinstite jupîne, rînji monahul ; mai degrabă să fii gata domnia ta să înjunghii sipetele şi să scoţi galbinii şi zloţii.

Iaţco oftă :

— Om face şi asta, dacă aşa-i porunca înălţimii sale.

— Apoi are să-ţi vie porunca, să n-ai grijă. Iar viaţa şi-o pun unii oşteni, tineri. Saraci fiind, ei n-au de dat altceva.

— De cine vorbeşti cuvioşia ta?

— Vorbesc de oarecare postelnic, cu numele Simion Păr-Negru.

— Precît ştiu, domnia sa postelnicul împlineşte porunca înălţimii sale. Îi doresc să se întoarcă sănătos şi cu izbîndă. Înţelegem noi ce vrei să spui cuvioşia ta ; dar află că eu şi jupîneasa mea avem gînduri mari pentru copila noastră. Oricît om înjunghia sipetele, tot ne mai rămîne pentru ea destulă zestre, ca să vie să ne-o ceară Voievodul Litvaniei ori Voievodul Ardealului.

— Vai şi of! se tîngui jupîneasa Anca. Domnia ta visezi la nunţi domneşti şi copila noastră poate-i moartă.

— Ba nu grăi aşa, jupîneasa Anca. Dau eu încredinţare, dau şi zapis scris, că unei asemenea copile nu i se poate întîmpla nimic. Fiecare fir de păr al ei are preţ. Cine-a fi, unde va fi, are s-o împresure ca pe un odor, să n-o ajungă nici vîntul. Iar cînd o afla Craiul, din cărţile măriei sale Ştefan-Vodă, cum stă pricina, numai un cuvînt are să strige şi are să se cutremure Ţara Leşască. Pe lîngă mila Craiului asupra noastră, avem noi acolo şi neguţătorii noştri cu care sîntem în bună prietinie ; le-am trimes tuturor răspuns şi se vor ridica punînd pungi de matasă cu cele de trebuinţă pe mesele juzilor şi boierilor. Ş-atunci acel îndrăzneţ care a cutezat să se ridice asupra noastră îşi va primi plata cuvenită, într-o creangă de copac, cu ju-văţul de gît.

— Doamne, soţul meu, cum vorbeşti domnia ta... se miră jupîneasa Anca. Eu, dacă mi-oi dobândi îndărăt fără stricăciune copila, nu mai am nici o supărare împotriva lui Niculăieş Albu. Aşa-s obiceiurile şi nebuniile tinerilor, din care ei se trezesc cu mare amărăciune. Aşa el nu poate face nimic, căci copilei i-i drag altcineva.

— Asta ţi se pare domniei tale, jupîneasa Ancă ; vom hotărî noi, la vremea anumită, cine trebuie să-i fie drag. Dar domnia ta nu spui nimic şi uiţi de piciorul acesta care mi-a fost stricat. Ce iertare mai pot dobîndi lotrii, cînd săvârşesc asemenea fapte? În juvăţ şi într-o creangă de copac! Îţi spun eu că altă judecată nu poate fi pentru Niculăieş Albu, măcar că-i rudă cu casele boiereşti cele mai mari. În juvăţ şi într-o creangă!

— Ba să mă ierţi domnia ta, jupîne Iaţco, se amestecă monahul Stratonic : eu socot că măria sa are să-l ierte şi are să-l deie lui Dimcea. Numai mişeii pier în ştreang ; boierilor li se taie capul.

— Ba eu vreau să fie suit într-o creangă de copac! hotărî cu mare mînie jupîn Iaţco.

Stratonic făcu spre boier un semn tainic din ochi, pe care, fără să pară, îl văzu foarte lămurit şi jupîneasa Anca.

— Am ca o arşiţă, se tângui deodată boierul, aducîndu-şi aminte de suferinţa întru care zăcea. Te rog, jupîneasa Ancă, să-mi aduci domnia ta singură o cupă de vin. Lîngă cupa mea, pune una şi pentru cuviosul părinte Stratonic.

— Numaidecît, soţul meu, se grăbi jupîneasa Anca.

 Ieşi repede închizând uşa. După doi paşi se întoarse,lipind cu luare-aminte o ureche de ţîţînă.

— Jupîne Iaţco! strigă înăbuşit călugărul, aplecîndu-se spre boier; să ştii domnia ta