— Să zicem că noi, supraputerile literare, îl considerăm în felul acesta, domnule, declară Wicklow linguşitor.

Foarte flatat, Zapadnîi se întoarse către Barley.

— În ceea ce priveşte romanul, am dori să folosim propriul traducător şi să încasăm în plus cinci la sută drepturi de autor pentru traducere, spuse el.

— Nicio problemă, zise Barley cu cordialitate, dar pe jumătate adormit. În momentul de faţă, A. & B. îşi poate permite din plin acest lucru.

Dar, spre surpriza lui Barley, Wicklow interveni pe un ton aspru:

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar aceasta înseamnă drepturi duble de autor. Nu cred că putem înghiţi aşa ceva şi să supravieţuim. S-ar putea să fi auzit greşit spusele domnului Zapadnîi.

— Are întru totul dreptate, spuse Barley, îndreptându-se brusc în scaun. Cum naiba să ne permitem un cinci la sută suplimentar?

Simţindu-se ca un prestidigitator care-şi pregăteşte numărul următor, Barley scoase un dosar din servietă şi împrăştie sub razele soarelui o jumătate de duzină de exemplare ale unei broşuri din hârtie lucioasă.

— Veţi găsi descrierea reţelei noastre americane la pagina 2, anunţă el. Potomac Boston este partenerul nostru în acest proiect. A. & B. urmează să cumpere în exclusivitate drepturile în limba engleză pentru orice lucrare sovietică şi să le cedeze pe cele pentru America de Nord editurii Potomac. Au o companie soră la Toronto, aşa că putem să acoperim şi Canada, aşa e, Wickers?

— Da, domnule.

„Cum dracu’ a învăţat Wicklow toate prostiile astea aşa de repede?” gândi Barley. Zapadnîi mai studia încă prospectul întorcând una după alta paginile groase, noi-nouţe.

— Voi aţi tipărit căcatul ăsta, Barley? se interesă el foarte politicos.

— Cei de la Potomac, răspunse Barley.

— Dar Potomacul curge la o bună bucată de drum de oraşul Boston, obiectă Zapadnîi, făcând caz de cunoştinţele sale de geografie americană în faţa celor puţini capabili de a aprecia acest lucru. Dacă nu l-au mutat de curând, el trece prin Washington. Ce atracţie reciprocă poate fi între acest fluviu, mă întreb, şi oraşul Boston? Vorbim de o companie veche, Barley, sau de una nouă?

— Nouă în domeniu, dar veche în afaceri. Sunt comercianţi, stabiliţi cândva la Washington, acum la Boston. Capital mixt. Portofoliu diversificat. Producţie de film, parcaje, jocuri mecanice, call-girls şi cocaină. Activităţile obişnuite. Editarea de cărţi este doar o ocupaţie secundară.

Dar, în râsul general, auzi în mintea sa vocea lui Ned: „Felicitări, Barley. Bob ţi-a făcut rost de un amic bogat din Boston, doritor să se asocieze cu tine. Tot ce ai de făcut este să-i cheltuieşti banii”.

Iar Bob, cu picioarele sale plate şi haina de tweed, arbora un zâmbet de cumpărător.

Orele unsprezece şi jumătate. Opt ore şi patruzeci şi cinci de minute până la „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”.

— Şoferul doreşte să ştie la ce trebuie să se aştepte când va întâlni regina, urlă Wicklow entuziasmat la culme peste spătarul scaunului. Îl încânta treaba asta cu adevărat. Primeşte bacşiş? Pune să fie executaţi oamenii pentru delicte minore? Cum e când trăieşti într-o ţară condusă de două femei aprige?

— Spune-i că este epuizant, dar că facem faţă, răspunse Barley căscând cu poftă.

După ce se învioră cu o gură din sticluţa plată, se lăsă pe spate între perne şi se trezi urmându-l pe Wicklow de-a lungul unui coridor ca de închisoare. Doar că tot ce auzea el nu erau strigătele încarceraţilor, ci ţiuitul unui ceainic şi clinchetul unui abac răsunând în întuneric. O clipă mai târziu, Wicklow şi Barley se aflau în birourile unei companii britanice de căi ferate, înfiinţate în 1935. Becuri purtând urme de muşte şi ventilatoare electrice defuncte atârnau de pe grinzile subţiri de fier forjat.

Amazoane cu baticuri pe cap comandau o armată de maşini de scris cu litere chirilice, cât soba de mari, de pe vremea când şi-a înţărcat dracu’ copiii. Rafturile prăfuite erau înţesate cu registre, iar de la podea până la înălţimea ferestrelor se găseau teancuri întregi de cutii de pantofi cu dosare gălbui.

— Barley! Isuse! Bun venit pe tărâmul lui Prometeu descătuşat! Am aflat că ai făcut în sfârşit rost de bani. De unde? urlă un personaj între două vârste, în costum de luptă model Fidel Castro, repezindu-se la ei prin talmeş-balmeşul din încăpere. Tratăm direct, OK? Îi dăm dracului pe găozarii ăia de la VAAP?

— Iuri, ce plăcere să te revăd! Ţi-l prezint pe Len Wicklow, redactorul nostru, vorbitor de limba rusă.

— Eşti spion?

— Doar în timpul liber, domnule.

— Mamăă! Ce tip simpatic! Mi-aminteşte de fratele meu mai mic.

Ai zice că eşti pe Madison Avenue. Storuri veneţiene, grafice pe pereţi şi fotolii. Iuri e un evreu gras şi exuberant. Barley i-a adus o sticlă de Black Label şi o pereche de colanţi pentru noua şi frumoasa lui nevastă. Aruncând capacul sticlei de whisky, Iuri insistă să le toarne câte un strop în ceşti de ceai. Abordează sferele înalte ale societăţii ruseşti. Vorbesc despre Bulgakov, Platonov, Ahmatova. Vor da drumul lucrărilor lui Soljeniţîn? Ale lui Brodski? Discută şi despre o serie de scriitori contemporani britanici total lipsiţi de valoare, dar care, în mod arbitrar, se bucură de favoruri oficiale şi, ca atare, şi de celebritate în Rusia. De unii Barley n-a auzit în viaţa lui, pe alţii nu-i înghite. Cascade de râsete, toasturi, veşti despre prieteni englezi, moarte găozarilor de la VAAP. Rusia se schimbă de la o oră la alta, ştie Barley treaba asta? A văzut articolul din Moscow News de joia trecută despre descreieraţii neofascişti din Pamiat, ultranaţionalişti, antisemiţi şi anti-oricine în afară de ei înşişi? Şi ce zice despre articolul din Ogoniok despre Sigmund Freud? Dar despre poziţia luată în Novîi Mir cu privire la Nabokov? Editori, machetatori, traducători se revarsă ca o avalanşă. Dar nu apare nicio Katia… Toţi sunt beţi, în afara celor care au refuzat să bea. Este prezentat un mare scriitor, Mişa, şi poftit să ia loc pe un scaun de unde poate fi văzut de întreg auditoriul său.

— Mişa n-a făcut încă închisoare, explică Iuri celor de faţă, cerându-şi scuze, în hohotele de râs ale tuturor. Dar, dacă are noroc, îl vor trimite înainte de a fi