Vorbesc despre ultimele capodopere în domeniul romanului rus. Iuri a ales doar vreo opt titluri de pe propria listă editoriala, fiecare, mai mult ca sigur, un bestseller, Barley. Publică-le şi vei putea deschide un cont în Elveţia pentru mine. Se caută peste tot nişte pungi de plastic, înainte ca Wicklow să adune copiile la indigo ale unui număr de opt manuscrise nepublicabile, pentru că aceasta este o lume în care xeroxul sau maşina de scris electrică sunt încă interzise, ca instrumente provocatoare de răzvrătire.

Vorbesc despre teatru şi despre Afghanistan.

— Ne vom întâlni în curând la Londra! exclamă Iuri, ca un jucător dement care mizează tot ce are. Ţi-l trimit pe fiul meu, e-n regulă? Iar tu pe-al tău. Ascultă, facem schimb de ostatici, şi în felul acesta n-o să ne bombardam unul pe altul!

Toţi tac în momentul în care ia cuvântul Barley şi păstrează tăcerea în faţa lui Mişa, marele autor. Wicklow traduce, în timp ce Iuri şi alţi trei au obiecţii faţă de traducere. Mişa are obiecţii la obiecţii. Începe să-l ia apa.

Cineva vrea să ştie de ce Marea Britanie mai este guvernată de Partidul Conservator fascist. De ce proletariatul nu le dă acestor ticăloşi un picior în fund? Barley bâiguie o explicaţie puţin originală despre democraţie, regimul cel mai prost din toate, când nu e vorba de celelalte. Nu râde nimeni. Poate că au auzit ce a spus, poate că nu le place. După atâta whisky, e cazul să plece, cât n-au dispărut complet zâmbetele de pe faţă. „Cum îşi pot permite englezii să predice drepturile omului, întrebă unul pe un ton îmbufnat, când ei îi aservesc pe irlandezi şi pe scoţieni?” „De ce sprijiniţi acel odios guvern din Africa de Sud?” urlă o blondă de nouăzeci de ani în rochie de bal. „Eu nu-l sprijin, spune Barley. Nu eu, vă asigur.”

— Ascultă, îi spune Iuri la uşă. Stai departe de nenorocitul ăla de Zapadnîi, ai înţeles? Nu spun că e KGB-ist. Doar atât, că a avut nevoie de nişte prieteni ai dracului de tari ca să-l poată repune în circulaţie. Eşti un tip cumsecade. Înţelegi ce vreau să spun?

S-au îmbrăţişat de vreo mie de ori.

— Iuri, zise Barley. Bătrâna mea mamă m-a crescut în credinţa că toţi sunteţi KGB-işti.

— Şi eu?

— Mai ales tu. Spunea că eşti cel mai rău.

— Te iubesc. Mă auzi? Trimite-mi-l pe fiul tău. Cum îl cheamă? Unu şi jumătate. Am o oră întârziere la etapa următoare, pe drumul lung şi greu care îi duce la „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”.

Lambriuri întunecate, mâncare delicioasă, serviciu reverenţios, atmosferă de cabană de vânătoare seniorială. Sunt aşezaţi la o masă lungă de sub balcon, la Casa Scriitorilor, prezidată din nou de Alik Zapadnîi. Câţiva tineri scriitori promiţători, trecuţi de şaizeci de ani, se apropie, ascultă şi apoi pleacă ducând cu ei măreţele lor gânduri. Zapadnîi îi arată pe cei ieşiţi recent din închisoare şi pe cei care, spera el, le vor lua locul în curând. Birocraţi literari îşi trag scaune la masă şi îşi exersează engleza. Wicklow traduce, Barley străluceşte, toţi beau doar suc de fructe şi ce a mai rămas pe fundul sticlei de Black Label. Lumea va deveni mai bună, îl asigură Barley pe Zapadnîi, ca şi cum ar fi fost un expert în materie.

Fără să se gândească, îl citează pe Zinoviev. „Când se vor sfârşi toate acestea? Când vor înceta oamenii să stea la coadă în faţa Mormântului?” Se referea la Mausoleul lui Lenin.

De data aceasta aplauzele nu mai sunt atât de asurzitoare. La orele două, în conformitate cu noile reglementări privind consumul de alcool, chiar la momentul oportun, chelnerul aduce o carafă cu vin, iar Zapadnîi scoate în cinstea lui Barley o sticlă de votcă cu piper din servieta lui roasă.

— Ţi-a spus Iuri că aş fi KGB-ist? întreba el îndurerat.

— Bineînţeles că nu mi-a spus, îi răspunse Barley fără să ezite o clipă.

— Nu te considera, te rog, privilegiat. O spune tuturor occidentalilor. Ca să fiu sincer, câteodată Iuri mă îngrijorează puţin. E un tip cumsecade, dar toată lumea ştie că nu face două parale ca editor, aşa că te întrebi cum a reuşit un evreu ca el să ocupe postul pe care îl are? Săptămâna trecută şi-a botezat băieţelul Zagorsk. Cum îţi explici?

— Nu e problema mea, Alik. Trăim şi îi lăsăm şi pe alţii să trăiască. Punct. Wickers, scoate-mă de aici, îi spuse el acestuia printre dinţi, încep să mă trezesc.

Pe la orele şase, după alte două întruniri în care s-a vorbit enorm, după ce a reuşit în mod miraculos să refuze o jumătate de duzină de invitaţii pentru acea seară, Barley se afla din nou în camera sa de hotel, luptându-se cu duşul ca să-şi limpezească gândurile aburite de băutură, în timp ce Wicklow, voios, îi debita în gura mare probleme editoriale prin uşă, în beneficiul microfoanelor. Din ordinul lui Ned, Wicklow trebuie să stea în preajma lui Barley până în ultima clipă, în cazul că îl apucă tracul sau îşi uită rolul.

În acel al treilea an al Marii Reconstrucţii Sovietice, Hotel Odessa nu era cine ştie ce bijuterie a necizelatei industrii turistice moscovite, dar nu era nici cea mai proastă piesă a ei. Era dărăpănat şi şubred, îşi alegea clientela pe sprânceană şi servea pe ruble mai curând decât pe dolari, şi îi lipseau rafinamente de genul unui bar acceptând valuta străină sau grupuri de turişti din Minnesota obosiţi de călătorie, care să-şi caute cu lacrimi în ochi bagajele dispărute. Era atât de prost luminat încât lămpile de alamă, negrişorii şi sala de mese cu consolă aminteau mai curând de trecutul întunecat în momentul agoniei sale decât de pasărea phoenix socialistă renăscând din propria cenuşă. Când ai ieşit din ascensorul ce se bălăbănea şi ai înfruntat privirea încruntată a supraveghetoarei de etaj, ghemuită în ghereta ei, înconjurată de cheile ruginite ale camerelor şi de telefoane de pe vremea străbunicilor, ai putea să ai prea bine senzaţia că te-ai reîntors în cele mai sinistre instituţii din tinereţea ta.

Dar Reconstrucţia nu opera încă în zona vizualului; se afla strict în stadiul