Cu toate acestea, pentru cei care doreau aşa ceva, Hotel Odessa era însufleţit în zilele acelea şi, cu puţin noroc, mai este şi acum aşa. Recepţionerele de treabă ascund o inimă generoasă în spatele privirii lor de oţel; portarii sunt cunoscuţi pentru felul în care, făcându-ţi cu ochiul, îţi permit să iei ascensorul fără să-ţi ceară legitimaţia pentru a cincea oară în aceeaşi zi. Dacă ştii cum să-l iei, responsabilul restaurantului te va conduce cu amabilitate la separeul tău, mulţumindu-se cu un zâmbet, iar seara, între şase şi nouă, holul găzduieşte brusc parada improvizată a celor o sută de naţiuni din Imperiu. Vin să aducă un omagiu Romei birocraţi eleganţi din Taşkent, institutori bălai din Estonia, activişti de partid cu priviri fioroase din Turkmenia şi Georgia, directori de fabrică din Kiev, ingineri navali din Arhanghelsk, ca să nu mai vorbim despre cubanezi, afghani, polonezi, români şi un pluton de est-germani de o aroganţă lipsită de gust. Se scurg în puhoaie din autobuzele de aeroport şi părăsesc lumina soarelui străzii pentru a intra în semiîntunericul apăsător al holului şi a-şi împinge bagajele, metru cu metru, către tribună.

Barley, el însuşi emisar împotriva voinţei sale al unui alt imperiu, şi-a luat la rându-i locul, în acea seară, printre ei.

La început a stat jos, până când o femeie în vârstă l-a bătut pe umăr cerându-i să-i cedeze locul. Apoi a zăbovit într-un intrând de lângă ascensor, până când era să fie zidit în spatele unei metereze de valize din carton şi pachete în hârtie groasă de ambalaj. În cele din urmă se adăposti lângă un stâlp central şi rămase acolo, cerând scuze unuia sau altuia, urmărind cum se zbăteau înainte şi înapoi uşile de sticlă, rămânând în penumbră sau ieşind în plină lumină ţinând la vedere, pe piept, cu o mână, Emma de Jane Austen, iar cu cealaltă mână o îngrozitoare pungă de la aeroportul Heathrow.

Din fericire, Katia sosi şi îl salvă.

Întâlnirea lor nu avea nimic secret, iar comportamentul lor, nimic misterios. Privirile li s-au încrucişat în clipa în care Katia era împinsă prin uşa batantă. Barley repezi braţul înainte, făcându-i semn cu Jane Austen.

— Alo, eu sunt Blair. Nemaipomenit! urlă el.

Katia dispăru şi reapăru victorioasă. L-o fi auzit? Oricum zâmbea şi îşi ridica privirea către ceruri, cu o mimică expresivă, cerându-şi scuze pentru întârziere. Îşi trase de pe frunte o buclă neagră rebelă, iar Barley văzu inelul şi verigheta menţionate de Landau.

„Trebuia să fi văzut ce greu mi-a fost să plec de acolo”, spuneau gesturile ei de peste capetele celor din hol. Sau: „N-am reuşit pentru nimic în lume să găsesc un taxi.”

„Nu face nimic”, îi răspunse tot prin semne Barley. Prefăcându-se că nu îl vede, se scotocea mânioasă în geantă, în căutarea documentului de identitate, pentru a-l arăta băiatului în civil, care în acea seară avea misiunea plăcută să controleze toate femeile atrăgătoare ce intrau în hotel. Arătă o legitimaţie roşie, despre care Barley bănui că era eliberată de Uniunea Scriitorilor.

Atenţia lui Barley fu distrasă în timp ce încerca într-o franceză aproximativă să-i explice unui palestinian înalt că nu, îi părea rău, nu era membru al Mişcării pentru Pace, că din păcate nu era nici director al hotelului şi că se îndoia că ar exista vreunul.

Wicklow, care observase scena de la jumătatea scării, va raporta mai târziu că nu văzuse în viaţa lui o întâlnire „la vedere” mai reuşită.

Ca actori, Barley şi Katia erau costumaţi pentru piese diferite: Katia parcă era o eroină de tragedie, în rochia ei albastră, cu guler de dantelă, care-i stârnise imaginaţia lui Landau; iar Barley parcă juca într-un vodevil englezesc în costumul în dungi al lui taică-său, cu mânecile prea scurte şi cu o pereche de ghete de piele roase de la Ducker din Oxford, pe care doar un colecţionar de vechituri le-ar mai fi considerat splendide.

Primul contact a fost surprinzător pentru amândoi. La urma urmei erau încă doi străini, mai apropiaţi de forţele care îi aduseseră aici, decât unul de altul. Înfrânându-şi impulsul de a-i da un pupic oficial pe obraz, Barley se trezi că-i priveşte uimit ochii, sumbri şi în acelaşi timp luminoşi, umbriţi de nişte gene atât de lungi şi atât de dese, că se întreba dacă nu erau cumva false.

Întrucât Barley afişa acea expresie ridicolă, de nedefinit, ce pune stăpânire pe unii englezi în prezenţa femeilor frumoase, Katia bănui că prima ei impresie, atunci când vorbiseră la telefon, fusese corectă şi că era într-adevăr arogant.

Stăteau în picioare destul de aproape ca să-şi simtă căldura trupurilor şi ca Barley să-i adulmece parfumul machiajului. În jurul lor, conversaţiile continuau să se ducă în multiplele limbi ale acestui Turn Babei.

— Sunteţi domnul Barley? îi spuse ea cu răsuflarea tăiată, punându-i o mână pe braţ, în felul ei anume de a atinge oamenii, de parcă ar fi dorit să se asigure că erau reali.

— Da, în persoană, bună, grozav, dumneata eşti Katia Orlova, prietena lui Niki. Te-ai descurcat minunat, o sincronizare perfectă. Ce mai faci?

„Fotografiile nu mint, dar nici nu spun adevărul, gândi el, urmărindu-i pieptul cum se ridică şi coboară în ritmul respiraţiei. Ele nu prind aura unei femei care pare că tocmai a fost martora unui miracol şi te-a ales pe tine să fii primul căruia să-i spună ce a văzut.”

Mulţimea agitată din hol îl readuse la realitate. Oricât de mult i-ar fi unit acelaşi scop, două persoane nu ar fi putut supravieţui prea mult timp schimbând amabilităţi în mijlocul acestei harababuri.

— Ştii ceva, spuse el, ca şi cum i-ar fi venit pe loc o idee măreaţă. Ce-ai zice de o prăjitură? Niki a insistat să mă port cu deosebită grijă cu dumneata. După cum mi-a spus, v-aţi întâlnit la târgul acela. Ce tip grozav! Are o inimă de aur, continuă el vesel, conducând-o către scară, la piciorul căreia era prinsă o plăcuţă pe care scria: Bufet. Un om ales, dar şi o pacoste, desigur. Dar cine nu este?!

— O, domnul Landau este un om foarte amabil, spuse ea, vorbind, ca şi Barley, foarte mult, pentru urechile unui auditoriu neidentificat, fiind totuşi foarte convingătoare.

— Te poţi bizui întotdeauna pe