el, confirmă Barley, în timp ce ajungeau la primul etaj. Dintr-un motiv oarecare, Barley îşi pierdu răsuflarea. Cere-i lui Niki să facă orice şi o va face. În felul lui, bineînţeles. Dar o face, fără să pună întrebări. Am spus întotdeauna că ăsta e modul în care recunoşti un prieten adevărat, nu-i aşa?

— Din punctul meu de vedere, fără discreţie nu poate exista prietenie, replică ea, de parcă ar fi citat dintr-o carte de sfaturi pentru căsătorie. Adevărata prietenie trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă.

Aprobând călduros un adevăr atât de profund, lui Barley nu-i scăpă, totuşi, o oarecare similitudine cu cadenţa aforismelor lui Goethe.

Într-un perimetru delimitat de draperii se găsea o tejghea lungă de vreo zece metri, pe care trona un singur platou cu fursecuri. În spatele acesteia, trei femei corpolente, în halate albe şi cu bonete de plastic transparente făceau de gardă în jurul unui samovar enorm, bun pentru un întreg regiment, certându-se între ele.

— În felul lui, bătrânul Niki ştie să aprecieze o carte, remarcă Barley, lărgind subiectul în timp ce se aşezau la coadă în faţa unei bariere de frânghie. Bête intellectuelle, cum ar spune francezii. Ceai, vă rog, doamnelor. Minunat.

Femeile continuau să se ocărască între ele. Katia le privea cu un chip lipsit de expresie. Pe nepusă masă, spre uimirea lui Barley, îşi scoase legitimaţia roşie, mârâind – acesta este cuvântul – ceea ce o făcu pe una dintre ele să-şi părăsească tovarăşele atâta cât să poată smulge două ceşti de pe o poliţă şi să le trântească cu răutate pe două farfurioare, ca şi cum ar fi încărcat o puşcă veche. Turbată în continuare, umplu un ceainic imens. Luând cu o mână furioasă o cutie modernă de chibrituri, aprinse un ochi de aragaz, trântind ceainicul înainte de a se reîntoarce la tovarăşele ei.

— Doreşti un fursec? întreba Barley. Nişte pate de ficat?

— Nu, mulţumesc. Am mâncat o prăjitură la recepţie.

— Dumnezeule! Era bună?

— Nu cine ştie ce.

— Ungurii au fost simpatici?

— Discursurile mi s-au părut neinteresante, ba chiar banale. Dar de vină sunt ai noştri, sovieticii. Nu suntem destul de relaxaţi cu străinii, chiar dacă vin din ţările socialiste.

O clipă, niciunul, nici altul n-au mai ştiut ce să spună. Barley îşi amintea o fată pe care o cunoscuse la universitate, fiica unui general, cu un ten ca petalele de trandafir, care trăia doar pentru drepturile animalelor, până când s-a măritat în grabă cu un rândaş din parcul de vânătoare. Katia fixă cu o privire posomorâtă celălalt capăt al încăperii, unde se aliniau vreo douăsprezece mese înalte, fără scaune. La una dintre ele, Leonard Wicklow schimba glume cu un individ de vârsta lui. La altă masă, un Rittmeister bătrâior, în cizme de călărie, sorbea o limonadă cu o fată în blugi, gesticulând din braţe ca pentru a descrie imensitatea pământurilor sale pierdute.

— Nu înţeleg de ce nu te-am invitat la cină, spuse Barley. Îi întâlni ochii şi avu senzaţia că se scufundă în ei. Dar ştii cum e, omul nu vrea să fie prea băgăcios când nu e sigur de reuşită.

— Nu se cădea, răspunse ea, încruntându-se.

Ceainicul începu să bolborosească. Vajnicele luptătoare de la bufet stăteau cu spatele la el.

— E întotdeauna atât de greu să comunici prin telefon, nu crezi? spuse Barley, de dragul conversaţiei. Parcă ai vorbi unei flori de plastic, nu unei feţe omeneşti. Personal, urăsc chestia asta afurisită, tu nu?

— Poftim? Ce să urăsc?

— Telefonul. Să vorbeşti de la distanţă.

Ceainicul începu să scuipe în foc.

— Îţi faci cele mai tâmpite idei despre oameni când nu-i poţi vedea.

„Sari, îşi spuse el. Acum.”

— Îi spuneam acelaşi lucru mai zilele trecute unuia dintre prietenii mei, editor şi el, continuă Barley, pe acelaşi ton voios, de conversaţie. Discutam despre un nou roman pe care mi-l trimisese cineva. I l-am arătat, strict confidenţial şi a fost absolut răvăşit. Spunea că este cel mai bun lucru pe care-l văzuse de ani de zile. O bombă! Katia se uită în ochii lui, cu o privire înfricoşător de directă. Ciudat, nu avem nicio fotografie a autorului, continuă el, nepăsător. Nici măcar nu cunosc numele individului. Ca să nu mai vorbim că nu ştiu de unde îşi culege informaţiile, unde a învăţat meseria şi aşa mai departe. Înţelegi ce vreau să spun? Este ca şi cum ai auzi nişte acorduri muzicale şi nu ştii dacă e Brahms sau Cole Porter.

Se încruntase. Îşi supsese buzele şi părea să le umezească în gură.

— Nu consider că astfel de detalii sunt pertinente atunci când este vorba de un artist. Unii scriitori nu pot lucra decât în umbră. Talentul rămâne talent. Nu are nevoie de explicaţii.

— Nu aveam în vedere atât explicaţiile, înţelegi, cât mai ales autenticitatea, se corectă Barley. O dâră de puf urmă linia pomeţilor ei, dar, spre deosebire de păr, era auriu. În sfârşit, te pricepi la editare. Daca un tip a scris un roman despre triburile de pe colinele Birmaniei de Nord, de pildă, eşti îndreptăţit să te întrebi dacă a fost vreodată mai la sud de Minsk. Mai ales când este vorba despre un roman cu adevărat important, aşa cum este acesta. Un potenţial bestseller internaţional, după părerea amicului meu. Într-un caz ca acesta, cred că ai dreptul să insişti ca scriitorul să se arate la faţă şi să-şi certifice calificarea.

Mai curajoasă decât celelalte, cea mai în vârstă dintre cele trei femei turnă apă clocotită în samovar. A doua descuia casa de bani a regimentului. Cea de a treia punea cu linguriţa porţii de ceai pe un cântar de mână. Căutându-se prin buzunare, Barley scoase o hârtie de trei ruble. La vederea ei, femeia de la casă izbucni într-o tiradă disperată.

— Presupun că vrea schimbat, spuse Barley prosteşte. Nu vrem cu toţii schimbarea?

Apoi o văzu pe Katia punându-i treizeci de copeici pe tejghea şi observă că făcea gropiţe în obraji când zâmbea. Barley luă cărţile şi sacoşa, iar ea îl urmă cu ceştile pe o tavă. Când ajunseră la masă, i se adresă cu aer sfidător:

— Dacă un autor este obligat să dovedească neapărat că spune adevărul, rosti Katia, acelaşi lucru este valabil şi pentru editorul său.

— O, eu sunt pentru onestitate de toate părţile. Cu cât