— Am informaţii că autorul s-a inspirat dintr-un poet rus.

— Pecerin, replică Barley. M-am documentat. Născut în 1807, la Dimerka, în apropiere de Kiev.

O observă. Privea în jos, cu gura apropiată de buza ceştii, şi, cu toate că îl preocupau o mulţime de alte subiecte, Barley văzu că urechea ei dreaptă, neacoperită de păr, devenise transparentă în lumina serii care se filtra prin fereastră.

— Autorul s-a inspirat şi din opiniile unui englez cu privire la pacea lumii, spuse ea cu deosebită severitate.

— Crezi că ar dori să-l mai întâlnească pe acel englez?

— Asta se poate afla. Nu se ştie.

— Englezul ar dori să se întâlnească cu el, spuse Barley. Au nemaipomenit de multe lucruri să-şi spună. Unde locuieşti?

— Cu copiii mei.

— Şi unde sunt copiii tăi?

Urmă o pauză, în care Barley avu din nou senzaţia stânjenitoare că încălcase cine ştie ce reguli morale necunoscute lui.

— Locuim în apropierea staţiei de metrou Aeroport. Nu mai este niciun aeroport acum acolo. Sunt doar blocuri. Cât staţi la Moscova, dacă nu vă supăraţi, domnule Barley?

— O săptămână. Apartamentul în care locuieşti are cumva o adresă?

— Nu se cade. Veţi rămâne tot timpul la Hotel Odessa?

— Da, doar dacă nu mă dau afară. Cu ce se ocupă soţul tău?

— N-are importanţă.

— Lucrează în domeniul editorial?

— Nu.

— E scriitor?

— Nu.

— Atunci ce e? Compozitor? Grănicer? Bucătar? Cum reuşeşte să-ţi asigure modul de viaţă cu care eşti obişnuită?

O făcu din nou să râdă, ceea ce păru să-i facă tot atâta plăcere ca şi lui.

— Era directorul unui combinat de prelucrare a lemnului, spuse ea.

— Şi acum ce conduce?

— Uzina lui produce case prefabricate pentru zonele rurale. Suntem divorţaţi, ca toată lumea la Moscova.

— Ce sunt copiii? Băieţi? Fete? Câţi ani au?

Întrebarea puse capăt râsului. O clipă, Barley crezu că-i va întoarce spatele şi va pleca. Îşi ridică brusc capul, iar figura i se crispa; ochii îi ardeau de furie.

— Am un băieţel şi o fetiţă. Sunt gemeni, au opt ani. Nu are nicio importanţă.

— Vorbeşti foarte frumos englezeşte. Mai bine ca mine. O engleză pură ca apa de izvor.

— Mulţumesc! Am un dar din naştere pentru limbi străine.

— E mai mult decât atât. Este divin. Ca şi cum engleza s-ar fi oprit la Jane Austen. Unde ai învăţat-o?

— La Leningrad. Am urmat şcoala acolo. Engleza este pasiunea mea.

— Unde ai făcut universitatea?

— Tot la Leningrad.

— Când ai venit la Moscova?

— Când m-am măritat.

— Cum v-aţi întâlnit?

— Soţul meu şi cu mine ne cunoşteam din copilărie. Când eram la şcoală mergeam în tabere de vară împreună.

— Prindeaţi peşte?

— Şi iepuri, spuse ea. Zâmbetul îi reveni pe faţă, luminând întreaga încăpere. Volodea e din Siberia. Ştia cum să doarmă în zăpadă, cum să jupoaie un iepure şi să prindă peşte la copcă. Cât am fost măritată cu el, nu prea m-am ocupat de valorile intelectuale. Credeam că pentru un bărbat cel mai important lucru este să ştie să jupoaie un iepure.

— Ceea ce mă întrebam cu adevărat este cum l-ai cunoscut pe autor, explică Barley.

O urmări cum se lupta cu nehotărârea, observând cât de uşor reflectau ochii ei schimbările de stare emoţională. Se apropia, se îndepărta. Până când o pierdu complet. Se aplecă sub nivelul mesei, îşi aruncă părul desfăcut spre spate şi îşi ridică geanta.

— Mulţumeşte-i din partea mea domnului Landau pentru cărţi şi pentru ceai, spuse ea. Îi voi mulţumi personal, data viitoare, când vine la Moscova.

— Nu pleca! Te rog! Am nevoie de sfatul tău. Coborî glasul, devenind brusc foarte serios. Am nevoie de instrucţiunile tale ca să ştiu ce să fac cu manuscrisul acela delirant. Nu mă pot descurca de unul singur. Cine l-a scris? Cine este Goethe?

— Din păcate, trebuie să mă reîntorc la copiii mei.

— N-are nimeni grijă de ei?

— Bineînţeles că da.

— Dă un telefon. Spune că vei întârzia. Spune că ai întâlnit un bărbat fascinant care vrea să vorbească cu tine despre literatură întreaga noapte. De-abia ne-am cunoscut. Am nevoie de timp. Am tone de întrebări să-ţi pun.

Adunându-şi volumele din Jane Austen, o porni către uşă. Ca un vânzător încăpăţânat, Barley mergea poticnindu-se alături de ea.

— Te rog, spuse el. Ascultă. Sunt un editor englez amărât care are zeci de mii de lucruri fantastic de importante de discutat cu o rusoaică frumoasă. Nu muşc, nu mint. Ia, te rog, masa cu mine.

— Nu se cade.

— În altă seară se va putea? Ce să fac? Să ard tămâie? Să pun o lumânare în fereastră? Pentru tine am venit aici. Ajută-mă ca să te pot ajuta.

Ruga lui o zăpăci.

— Îmi poţi da numărul tău de telefon de acasă? insistă el.

— Nu se cade, murmură ea.

Coborau scara largă. Privind către marea de capete, Barley îi zări pe Wicklow şi pe prietenul acestuia. O apucă pe Katia de braţ, nu cu violenţă, dar destul de ferm pentru a o face să se oprească.

— Când? spuse el.

O mai ţinea încă de braţ, la nivelul bicepsului, chiar deasupra încheieturii cotului, acolo unde braţul este mai ferm şi mai rotund.

— Poate te sun în seara asta, târziu, replică ea, cedând în sfârşit.

— Nu „poate”.

— Te voi suna.

Rămânând pe scară, o urmări apropiindu-se de mulţime, apoi trăgând aer în piept, înainte de a-şi depărta braţele şi a-şi croi drum către ieşire. Asuda. Simţea ca un fel de şal umed atârnându-i pe umeri şi pe spate. Îi venea să bea ceva. Dar mai presus de orice dorea să scape de harnaşamentul cu microfoane. Să-l spargă în bucăţele, să le calce în picioare şi să i le trimită recomandat şi personal lui Ned Wicklow, cu nasul lui coroiat. Urca treptele patru câte patru spre el. Rânjind ca un hoţ şi povestind nişte aiureli despre o biografie sovietică a lui Bernard Shaw.

Katia umbla repede, căutând un taxi, deşi avea nevoie să-şi dezmorţească picioarele. Se adunaseră nori şi nu erau stele pe cer, nu se vedeau decât străzile largi şi luminile de pe Petrovka. Voia să se distanţeze de el şi de ea însăşi. O panică generală nu de teamă, ci de o puternică aversiune care ameninţa să o cuprindă. Barley n-ar fi trebuit să menţioneze gemenii. Nu avea dreptul să dărâme pereţii de hârtie dintre o viaţă şi alta. Nu trebuia să o sâcâie cu întrebări birocratice. Avusese încredere în el. De ce el nu avea încredere în