Dădu colţul unei străzi şi-şi continuă drumul pe jos. Este tipul clasic de imperialist, ipocrit, insistent şi suspicios. Un taxi trecu pe lângă ea fără să-i dea atenţie. Un al doilea încetini, atât cât să audă la ce adresă voia să ajungă, apoi plecă în viteză, sperând să facă o cursă mai bănoasă, de pildă să ducă curve, să transporte mobilă, să livreze legume, carne şi votcă pentru piaţa neagră, să agate turişti. Începuse să plouă, cu stropi mari, care-ţi cădeau drept în cap.

„Umorul lui deplasat, întrebările sale, atât de impertinente. Nu mă mai apropii de el niciodată.” Ar fi trebuit să ia metroul, dar avea oroare de claustrare. Atrăgător, fireşte, aşa cum sunt mulţi dintre englezi. Acea stângăcie încântătoare. Era plin de spirit şi, fără îndoială, sensibil. Nu se aşteptase să se apropie atât de mult de ea. Sau, poate, ea a fost cea care s-a apropiat prea mult de el.

Continuă să meargă, încercând să-şi vină în fire. Căuta un taxi. Ploua din ce în ce mai tare. Scoase din poşetă o umbrelă pliantă şi o deschise. Est-germană, primită în dar de la un iubit de scurtă durată, de care nu fusese prea mândră. Ajungând la o intersecţie, se pregătea să traverseze, când un ins într-o Ladă albastră opri lângă ea, cu toate că nu-i făcuse semn.

— Cum merge treaba, surioară?

Taximetrist, pieţar? Se aruncă în maşină şi-i dădu şoferului adresa. Acesta începu să se tocmească. Ploaia răpăia pe capota maşinii.

— E urgent, spuse ea, întinzându-i două hârtii a câte trei ruble. E urgent, repetă ea şi-şi privi ceasul, întrebându-se în acelaşi timp dacă toţi cei care se grăbeau să meargă la spital se uitau la ceas.

Tânărul părea că ţine cu ea. Conducea şi vorbea cu o viteză nebună, în timp ce ploaia intra prin geamul lăsat. Mama lui din Novgorod a leşinat culegând mere pe o scară şi s-a trezit cu amândouă picioarele în ghips, spunea el. Şiroaie de ploaie se scurgeau pe parbriz. Nu oprise să-şi pună ştergătoarele.

— Cum se simte acum? întrebă Katia, legându-şi o basma pe cap. „O femeie grăbită să ajungă la spital nu întreţine o conversaţie despre necazurile altora”, gândi ea.

Tânărul opri maşina. Katia zări porţile. Cerul se înseninase, noaptea era caldă şi înmiresmată. Femeia se întrebă dacă plouase cu adevărat.

— Ţine-i, spuse tânărul, întinzându-i hârtiile de trei ruble. Data viitoare, e bine? Cum te cheamă? Îţi plac fructele proaspete, cafeaua, votca?

— Ia-i pe toţi, spuse ea respingând banii.

Porţile erau deschise, ducând la un complex ce putea fi un imobil de birouri cu câteva ferestre slab luminate. Câteva trepte de piatră, pe jumătate pline de noroi şi de moloz, conduceau spre o pasarelă construită deasupra unei rampe de acces. Privind în jos, Katia văzu ambulanţele parcate, cu girofarurile lor albastre rotindu-se alene. Şoferii şi infirmierii stăteau în grup şi fumau. La picioarele lor se afla o femeie întinsă pe o brancardă. Avea faţa zdrobită, întoarsă într-o parte, ca şi cum ar fi încercat să evite o a doua lovitură.

„A avut grijă de mine”, îşi zise ea, gândindu-se pentru o clipă din nou la Barley.

Se apropie în grabă de imobilul cenuşiu care se ridica în faţa ei. „O clinică proiectată de Dante şi construită de Franz Kafka, îşi aminti ea. Angajaţii se duc acolo ca să fure medicamente pe care le vând apoi pe piaţa neagră. Medicii fac tot felul de alte lucruri pe sub mână pentru a-şi hrăni familiile, îşi aminti ea. Un spital rezervat celor mai amărâţi din imperiul nostru, pentru proletariatul fără noroc, care nu se bucura nici de influenţă şi nici de legăturile puţinilor privilegiaţi.” Vocea din capul ei avea ritmul paşilor pe care-i făcea când a intrat sigură de sine prin uşile duble. O femeie se răsti la ea, iar Katia, în loc să-i arate legitimaţia, îi dădu o rublă. Holul răsuna ca o piscină. În spatele unei tejghele de marmură erau câteva femei, care nu dădeau atenţie nimănui în afară de propriile persoane. Un bătrân în uniformă albastră moţăia pe un scaun, cu ochii deschişi, în faţa unui televizor ce nu mai funcţiona de mult. Trecu pe lângă el şi se angajă pe un coridor pe care erau aliniate pături cu bolnavi. Ultima oară când fusese nu erau paturi pe coridor. Probabil că le scoseseră din salon pentru a-i face loc cuiva important. Un intern epuizat îi făcea o transfuzie unei bătrâne, ajutat de o infirmieră purtând blugi şi un halat descheiat. Nimeni nu gemea, nimeni nu se plângea. Nimeni nu întreba de ce trebuie să moară pe un coridor. Pe o uşă era o plăcuţă indicatoare pe care se distingeau primele litere ale cuvântului „Urgenţă”. Se îndreptă într-acolo. „Prefă-te că eşti de-ai casei”, o sfătuise el prima oară. Atunci a mers. A mers şi acum.

Sala de aşteptare era o fostă sală de cursuri, luminată cu o veioză mică. Pe o estradă, o infirmieră şefă cu chip de madonă stătea în faţa unei cozi de pacienţi, tot atât de lungă, ca o armată în retragere. În acest amfiteatru, nefericiţii acestui pământ gemeau şi murmurau în penumbră, îşi consolau copiii. Pe bănci erau întinşi oameni cu răni pansate ca vai de lume. Beţivi se rezemau de pereţi şi înjurau. Aerul puţea a antiseptic, a băutură şi a sânge uscat.

Avea zece minute de aşteptat. Se trezi din nou că mintea îi zboară la Barley. Privirea lui deschisă şi familiară, aerul său pe cât de curajos, pe atât de lipsit de speranţă. De ce nu i-oi fi dat numărul meu de telefon? Mâna lui pe braţul meu, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo. „Pentru tine am venit.” Zări o bancă ruptă lângă uşa din fund, pe care scria „Toaletă”, şi se aşeză, privind în jurul ei. „Poţi muri acolo şi nimeni n-o să întrebe cum te cheamă, îi spusese el. Acolo este uşa şi în spate este vestiarul, repetă ea. Apoi sunt toaletele. Telefonul este în vestiar, dar nu e folosit niciodată, întrucât nimeni nu ştie că este acolo. În mod normal, nu poţi chema spitalul pe linia directă, dar acest aparat a fost instalat