pentru un medic, un mare ştab, care voia să fie în contact cu amanta lui şi cu clientela sa particulară. Până în ziua în care a fost deportat. Cine ştie ce idiot a instalat telefonul ascuns, în spatele unui stâlp. Şi aşa a rămas de atunci.”

„De unde ştii tu locurile acestea? îl întrebase ea. Această intrare, această aripă, acest telefon, stai jos şi aşteaptă… Cum le ştii tu?”

„Umblu”, îi răspunsese el. Şi-l imagină cutreierând străzile Moscovei, fără somn, fără mâncare sau fără ea. „Sunt Nejidovul Rătăcitor, îi spusese el. Umblu pentru a ţine companie spiritului meu, beau ca să mă ascund de el. Când umblu, eşti lângă mine; îţi pot vedea faţa la nivelul umărului meu.”

„Va umbla până va cădea lat, se gândi Katia. Iar eu îl voi urma.”

Pe banca de lângă ea, o ţărancă purtând o basma de culoarea şofranului începuse să se roage în ucraineană. Ţinea în mâini o iconiţă; îşi plecase capul deasupra ei, din ce în ce mai jos, până când fruntea ei se lovi de rama de metal. Ochii i se luminară şi, când îi închise, Katia văzu cum i se preling lacrimi dintre pleoape. „Nu mai e mult şi o să arăt ca tine”, se gândi ea.

Îşi aminti cum îi povestise cândva vizita lui la o morgă din Siberia, o fabrică pentru morţi situată într-unul din oraşele fantomă în care lucra. Cadavrele, bărbaţi şi femei, claie peste grămadă, alunecau de-a lungul unui plan înclinat, de unde aterizau pe un carusel, unde erau trecute sub un jet de apă. Li se puneau etichete şi li se luau bijuteriile de aur de către bătrânele nopţii. „Moartea este un secret ca oricare altul, îi spusese el. Iar secretul este ceva care se împărtăşeşte doar câte unei persoane.”

„De ce încerci tu întotdeauna să mă înveţi sensul morţii?” îl întrebase ea făcându-i-se greaţă. „Pentru că tu m-ai învăţat sensul vieţii”, îi replicase el.

„Acest telefon este cel mai sigur din toată Rusia, îi spusese el. Chiar şi nebunilor de la Securitate nu le-ar trece prin cap să pună sub ascultare un telefon nefolosit de la un spital de urgenţă.”

Îşi aminti de ultima lor întâlnire la Moscova, în miez de iarnă. El luase un personal de la o gară uitată, dintr-un loc fără nume, de niciunde. Nu cumpărase bilet. Călătorise pe blat, împingându-i zece ruble conductorului, ca oricine altcineva. „Galantele noastre organe competente s-au îmburghezit atât de mult în zilele noastre, că nu mai ştiu să se amestece printre muncitori”, îi spusese el şi-l imagină un orfan amărât, cu lenjerie groasă pe sub haine, lungit în semiîntuneric pe plasa pentru bagaje, ascultând tusea fumătorilor şi bombănitul beţivilor, sufocat de miasmele umane şi de scurgerile caloriferelor, gândindu-se la lucrurile îngrozitoare pe care le ştia şi despre care nu vorbea niciodată. „Ce iad trebuie să fie, se gândi ea, să fii chinuit de propriile creaţii. Să ştii că binele absolut pe care-l poţi face în cariera ta reprezintă răul absolut pentru umanitate.”

Se revăzu aşteptându-l, în gara Kazan, adăpostită sub sinistra lumină de neon printre alte mii de oameni roşi de aşteptare. Trenul are întârziere, este anulat, a deraiat Aşa se zvonea. A nins mult pe tot drumul până la Moscova. Trenul soseşte, n-a plecat deloc, nu trebuia să-mi fi dat atâta silinţă să spun aşa de multe minciuni. Personalul gării turnase formol în closete şi toată gara puţea. Purta căciula de blană a lui Volodea, pentru că îi acoperea mai bine faţa. Fularul de mohair îi acoperea bărbia, iar haina de blană de miel, restul corpului. Nu dorise niciodată pe cineva atât de mult. Pe sub blană se simţea devorată de foame şi de înflăcărare.

Când se dădu jos din tren şi se apropie de ea prin mocirlă, Katia îşi simţi trupul înţepenit şi stânjenit ca al unui băieţandru. În picioare, lângă el, în metroul înţesat, era gata să urle în mijlocul mulţimii tăcute când s-a apropiat şi mai tare de ea. Împrumutase apartamentul Alexandrei. Aceasta plecase în Ucraina împreună cu soţul ei. Descuie uşa de la intrare şi-l lăsă să treacă înainte. Părea uneori să nu ştie unde se află, cu toate planurile pe care le făcuse pentru el, sau să nu-i pese. Îi era teamă câteodată să-l atingă, atât era de fragil, dar nu astăzi. Astăzi fugise către el, îl strânsese cu toată forţa, trăgându-l spre ea stângace şi brutal, pedepsindu-l pentru lunile şi nopţile de dor nestins.

Dar el? O luase în braţe aşa cum obişnuia tatăl ei s-o facă, ţinându-şi bustul departe de ea şi umerii ţepeni. Când se desprinse de el ştia că trecuse vremea când bărbatul putea să-şi îngroape neliniştile în trupul ei de femeie.

„Tu eşti singura mea religie, îi murmura el sărutându-i fruntea cu buzele lipite. Ascultă-mă, Katia, îţi voi povesti ceea ce am hotărât să fac.”

Ţăranca se lăsase în genunchi şi-şi lipea cu dragoste icoana când de inimă, când de buze. Katia a fost nevoită să păşească peste ea pentru a ajunge pe culoar. Un tânăr palid, în geacă de piele, se aşezase la capătul băncii. Avea unul din braţe băgat în cămaşă, aşa că presupuse că avea încheietura mâinii ruptă. Capu-i atârna în jos, iar când se strecură pe lângă el observă că avea şi nasul rupt, dar vindecat.

Intrândul era cufundat în întuneric. Din plafon atârna inutil un bec spart. O tejghea lungă din lemn masiv îi bloca drumul către vestiar. Încercă să ridice tăblia, dar era prea grea, aşa că se ciuci şi trecu pe sub ea. Stătea în picioare între cuiere goale, umeraşe şi pălării uitate. Stâlpul se afla la un metru de ea. La lumina unei uşi batante văzu o pancartă scrisă de mână: ACEST APARAT NU DĂ RESTUL. Telefonul era la locul lui obişnuit, de partea cealaltă, dar de abia putea să-l zărească în întuneric, chiar atunci când s-a aflat lângă el.

Se uită fix la aparat, dorind să sune. Îi trecuse panica. Era puternică din nou. „Unde eşti? se întrebă ea. La unul din numerele tale poştale, unul dintre punctuleţele tale de pe hartă? În Kazahstan? Pe Volga mijlocie? În Urali?”