Ştia că fusese în toate aceste locuri. Erau vremuri când putea să spună după tenul lui dacă lucrase în aer liber sau nu. Uneori părea că lucrase luni de zile în subteran. „Unde te afli tu, cu înfricoşătoarea ta culpabilitate? se întrebă ea. Unde eşti tu, tu şi teribila ta hotărâre? Într-un loc întunecat ca acesta? Într-un oficiu telegrafic al unui orăşel deschis douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru?” Şi-l imagină arestat, aşa cum îl visa câteodată. Într-o cabană albă, palid, legat de un cal de lemn, nereacţionând aproape deloc, în timp ce ei continuau să-l bată. Telefonul sună. Ridică receptorul şi auzi o voce neutră.

— Alo, Piotr la telefon, spuse el, folosind codul de protecţie reciprocă. (…Dacă am căzut în mâinile lor şi mă forţează să te chem, le voi spune un alt nume, ca să te pot ascunde.)

— Bună, eu sunt, Alina, răspunse ea uimită că e în stare să vorbească. După aceea nu-i mai păsă. Era în viaţă. Nu fusese arestat. Nu-l băteau. Nu-l legaseră de un cal de lemn. Simţea că-i era lene, că era plictisită. Trăia, îi vorbea. Fapte, nu emoţii, la început o voce îndepărtată, apoi numai pe jumătate familiară. Înainte şi înapoi, doar fapte. Fă asta. A spus asta. I-am spus asta. Spune-i că-i mulţumesc c-a venit la Moscova. Spune-i să se poarte ca un om rezonabil. Eu sunt bine. Tu ce faci?

Puse telefonul în furcă, prea slăbită să mai vorbească. Se întoarse în sala de cursuri şi se aşeză pe o bancă, precum toţi ceilalţi, să-i vină sufletul la loc, ştiind că nimănui nu-i va păsa.

Tânărul în geacă de piele era tot lungit pe bancă. Îi văzu nasul îndoit, impecabil, dar într-o parte. Şi-l reaminti pe Barley, recunoscătoare că exista.

 

Era lungit în cămaşă pe pat. Camera sa, o cutie fără aer, amenajată într-o despărţitură a ceea ce fusese pe vremuri un dormitor uriaş, în care răsuna obişnuitul cor al apei ce se aude în fiecare hotel rusesc: gâjâitul robinetelor, picuratul bazinului din cămăruţa de baie, bolboroseala enormului radiator negru, mârâitul frigiderului, ori de câte ori se repezea într-un nou ciclu de convulsiuni. Barley sorbea un whisky, din paharul de la baie, încercând să citească la lumina slabă a veiozei. Telefonul era lângă cotul său, iar lângă acesta, agenda pentru mesaje şi idei geniale. „Telefoanele pot fi vii, chiar dacă receptoarele sunt sau nu puse în furcă”, îl prevenise Ned. „Nu, acesta nu e, gândi Barley. Nu, acesta este mort şi îngropat până va suna ea.” Citea o carte minunată a lui Marquez, dar literele îi zgâriau ochii ca o sârmă ghimpată. Era nevoit să se oprească şi s-o ia de la capăt.

Auzi zgomotul unei maşini trecând pe stradă, apoi al unui pieton şi, în fine, al ploii, care lovea în ferestre ca alicele. Fără un ţipăt, fără un hohot de râs sau un strigăt de furie, Moscova se reintegrase în imensitatea deşertului nocturn.

Îşi aminti ochii ei. „Ce-o fi văzut la mine? O relicvă, îşi răspunse el, îmbrăcată în costumul tatălui meu. Un actor de mâna a şasea, ascuns în spatele propriului rol, iar sub machiaj, un nimic. Caută în mine o convingere profundă şi a văzut în schimb falimentul moral al englezilor din clasa mea şi din timpul meu. Caută o speranţă de viitor şi a găsit vestigiile unei istorii încheiate. Caută o relaţie umană şi n-a găsit decât eticheta «rezervat». O singură privire şi a fugit.

Rezervat pentru cine? Pentru ce mare zi, pentru ce pasiune m-am rezervat?”

Încercă să-şi imagineze trupul ei de femeie. Cu un chip ca al ei, cui îi mai trebuie un trup?

Bău o gură. Ea e curajul. Ea e necazul. Bău din nou.

„Katia, dacă asta eşti tu, îţi sunt rezervat.

Dacă.”

Se întrebă ce altceva trebuia să mai ştie despre ea. Nimic în afară de adevăr. Fusese o epocă, de mult uitată, când luase frumuseţea drept inteligenţă, însă Katia era evident atât de inteligentă că de data aceasta nu exista riscul de a confunda cele două calităţi. A mai fost o altă epocă, Dumnezeu să-l ierte, când luase frumuseţea drept virtute. Însă Katia emana atâta virtute, încât, dacă şi-ar fi băgat capul pe uşă în acest moment şi i-ar fi spus că tocmai şi-a omorât copiii, el ar găsi pe loc şase-şapte modalităţi de a-i dovedi că nu putea fi învinovăţită.

Dacă.

Mai luă o gură de scotch şi-şi aminti dintr-odată de Andy.

Andy Macready, trompetistul, lungit pe un pat de spital, decapitat. Tiroida, îi spusese nevastă-sa vag lui Barley. Când i-au descoperit boala, Andy refuzase operaţia. Preferase să încerce să treacă înot Styxul şi să nu se mai întoarcă, spusese el. Aşa că se îmbătaseră împreună şi plănuiseră o călătorie la Capri, o ultimă masă copioasă, un butoi de vin roşu şi un înot lung către neant în apele murdare ale Mării Mediterane. Dar când tiroida a început să-l chinuie cu adevărat, Andy a descoperit că preferă viaţa, morţii, aşa că votă pentru operaţie. Ca urmare, îi tăiară capul, tot gâtlejul în afară de vertebre, şi îl ţinură în viaţă prin tuburi. Andy trăia fără raţiunea de a trăi, fără raţiunea de a muri, înjurând că nu înotase la timp, încercând să găsească un sens eului său pe care moartea nu voia să i-l ia.

„Sun-o pe nevasta lui Andy, îşi spuse Barley. Întreab-o ce mai face soţul ei.” Aruncă o privire către ceas, calculând ce oră era în lumea reală sau ireală a doamnei Macready. Întinse mâna către receptor, dar nu-l ridică, gândindu-se c-ar putea să sune. Se gândi la fiica sa, Anthea. Draga lui Ant.

Se gândi la fiul său Hal, care lucra în City. „Îmi pare rău că ţi-am stricat viaţa, Hal, dar mai ai timp s-o îndrepţi.”

Se gândi la apartamentul său din Lisabona şi la fata care plânsese cu lacrimi amare, şi se întrebă cutremurându-se ce s-o fi întâmplat cu ea.

Se gândi la celelalte femei ale sale, dar sentimentul lui de culpabilitate nu era atât de puternic ca de obicei, ceea ce-l uimi. Se gândi la Katia din nou şi-şi dădu seama că nu încetase să se gândească la