apoi au ocolit pe călugăr şi pe comişi. Cu multă umilinţă în sine, părintele Nicodim îşi simţea inima bătînd, cînd vedea o frumuseţă ca aceea a lui Dumnezeu păşind pe dinaintea sa.

— Eu i-am fost nînaş şi doftor... se fudulea jupîn Manole Păr-Negru.

Cu aceeaşi rînduială slujitorii l-au mai purtat ocol de cîteva ori, apoi au cotit spre grajduri. Pitărel a dus la locul său pe Vizir şi vasluienii au descălecat ca să prînzească întîi şi apoi să se pregătească de drum.

Boierii au intrat în cerdac. Se afla întinsă gustare pe masă.

De la cele dintîi schimburi de vorbe între cei de faţă, părintele Nicodim a înţeles că nu se luase încă hotărîre cine anume să ducă la Domnie calul. Rînduiala firească ar fi fost să-l ducă Simion, ca unul ce se afla aşezat comis la Timiş. Însă jupîneasa Maruşca pomenea despre treaba asta încreţindu-şi cu nemulţămire fruntea. Se înţelegea şi la comisul Simion şovăire, căci ar fi să lese fără stăpîn cu răspundere ceilalţi harmăsari ai măriei sale şi herghelia. Dar nu de asta pregeta mai cu samă comisul Simion, căci nu s-ar fi căzut să înfrunte pe un bătrîn comis de altădată care se găsea lîngă sine; ci era ţinut pe loc de împotrivirea jupînesei Maruşca. Aşa avea dumneaei, de data asta, gust să-l ţie lîngă sine. Pe lîngă împotrivirea femeii, comisul Simion avea ş-o grijă mare pentru starea în care se afla ea. Nu numai o dată comisoaia Ilisafta şi nana Chira îl făcuseră să înţeleagă că, începînd dintr-a şaptea lună, unei neveste poate să-i vie de năprasnă ceasul uşurării.

Totuşi slujba Domniei ar sta înaintea oricărei griji; şi Simion Jder ar fi gata să încalece, ca să călăuzească alaiul la curtea din Vaslui; n-ar fi să lipsească decît o săptămînă; dar cum este cine să rămîie la grajdurile domneşti în lipsa lui Ionuţ şi a sa, aşa este cine să se ducă la Vaslui cu Vizir. Comisul cel bătrîn se şi pregătise şi acuma se afla cu tărie aşezat în hotărîrea lui. De cînd îl ajutase la limpezirea îndoielilor, jupîneasa Maruşca îi era mai dragă bătrînului.

Călugărul a socotit că trebuie să puie şi el cuvînt, ca să liniştească deplin pe Simion Jder.

La sfîrşitul prînzării s-a sculat deci şi, binecuvîntînd pe cei iubiţi ai săi, a închinat cupa sa de vin astfel:

— Tătuţă şi cinstite mare comis, mă închin domniei tale cu fiiască dragoste şi mă rog lui Hristos Dumnezeu să te ţie în putere încă ani mulţi pe pămînt. Şi, scump frate al meu Simioane, mă bucur că ai pe cale moştenitor, care să-ţi lungească pomenirea în veac. Îţi doresc şi domniei tale, jupîneasa Ancă, de la Maica Domnului uşurare de grijă cît stai lîngă fiica domniei tale, şi să deie Dumnezeu să întinereşti de bucurie văzînd nepot. Iar ţie, cumnată Maruşca, nu-ţi pot face alt dar decît îndemnîndu-l pe Simion să rămîie lîngă muierea sa, care nu mai are mult şi răstoarnă car cu povară scumpă. Iar la Domnie, cu harmăsarul şi cu alaiul, s-a duce tătuţa. Lîngă tătuţa, sînt doritor să umblu şi eu, ca să-i fiu domniei sale tovărăşie. M-oi veseli şi de vederea măriei sale. Şi vă poftesc la toţi sănătate.

Cu toată ruşinea ce se cuvenea s-o aibă, jupîneasa Maruşca s-a sculat şi, fără să se cunoască deloc că-i greoaie, a venit la cumnatul său ieromonahul şi l-a sărutat pe amîndoi obrajii. Pe urmă n-a uitat că trebuie să cuprindă de după grumaz şi pe soţul său.

Comisul Simion s-a îmblînzit de istov, a băut pînă la fund cinstea, ş-a adus cupa cea mare care se chiamă harap; a umplut-o ş-a deşertat-o jumătate, dînd cealaltă jumătate fratelui său monahul.

— Acuma, cuscre şi ginere, a zis jupîneasa Anca, eu poftesc să vă iau mărturie pe domniile voastre. Am poruncit să se fiarbă la cuhnie băutura aceea turcească ce se chiamă cafea, şi pe care au adus-o de la Cafa neguţători armeni soţului meu. Cuscră-mea Ilisafta zice că nici nu vrea s-o vadă, da' de cum s-o guste. Dumneaei zice că asta ar fi numai o linciureală străină şi nouă nu ne face trebuinţă. Cum au trăit părinţii noştri fără cafea, aşa om trăi şi noi. Zic eu: s-o vadă măcar mai întîi şi mai întîi; nu-s decît nişte grăunţe pe care le prăjeşti şi le macini. Nu vrea să vadă. Dar măcar să guste! Nu vrea nici să guste. Drept să vă spun, dacă n-am fi cuscre şi dacă n-am trăi ca surorile, m-aş supara. Sînt aşa uneori moldovenii noştri nătîngi: că li-i greaţă de strai de la alte neamuri, de mîncare străină, de băutură străină; dar alte litve vin la noi şi nu se mai satură.

S-a adus cafeaua în nişte cănăţui tot de la Cafa, dăruite tot de neguţători armeni, şi bărbaţii s-au învoit să facă cercare şi să guste.

Cum au cercat din vîrful buzelor, s-au uitat unii la alţii ş-au făcut: îhîm!... Nu le-a plăcut defel asemenea funingine fierbinte.

Înainte de a-şi pierde cumpătul jupîneasa Anca, tot ieromonahul a venit, cu duh de blîndeţă şi împăciuire:

— Jupîneasa Ancă şi cuscră, a zis cuvioşia sa, am gustat eu precum au gustat tătuţa şi Simion, şi ce să-ţi spun? Mie mi-a plăcut şi le-a plăcut şi domniilor lor. După ce ne-om deprinde, are să ne placă şi mai bine. Iar după aceea, ţine minte de la mine, n-are să mai poată trăi nimene în ţara asta fără asemenea băutură. Căci mai au moldovenii noştri alt nărav: cînd le-a plăcut ceva de la străin, apoi se dau în vînt să dobîndească. Şi cînd li s-a lipi de inimă străin, apoi îşi dau de pe ei străinului tot, pînă la cămaşă. Acuma, după ce-am cunoscut ce-i aceea cafea, să ne clătim gura c-o leacă de băutură de-a noastră.

Aşa i-au plăcut jupînesei Anca asemenea vorbe, încît s-a învăluit şi domnia sa asupra monahului, dorind să-l sărute pe amîndoi obrajii.

A fost pe urmă un sfat mai la o parte, cu jupîneasa Maruşca.

Zice părintele Nicodim:

— Spune-mi şi mie, jupîneasa Maruşca, ce-i cu Ierusalimul?

— Care Ierusalim?

— Aşa am auzit c-ar fi fiind îndemnaţi oamenii