— Pentru Jder? Ba-i cu grijă; căci nu se ştie nici încotro s-a dus, nici cînd se întoarce.

— Cine-a spus că Ionuţ se va fi dus la Ierusalim?

— Nu ştiu, cumnate. Dar dumneata ştii unde s-a dus?

— Nu pot şti.

— Ei, atuncea poate fi şi la Ierusalim, după cum a visat maică-mea. Dacă visurile-s semne, a îngînat jupîneasa cea tînără căzută deodată pe gînduri, atuncea bine ar fi să se găsească cineva care să tălmăcească visul mamei. Mama a visat război; pîrjoluri care ard şi ape cruşite de sînge. Cine ştie unde s-or duce acei care acuma-s pe loc; iar acei care s-au dus, cine ştie unde se găsesc, în primejdii şi pe drumuri depărtate! Dacă vă duceţi la Domnie, vedeţi şi întrebaţi. Mai ales socrul Manole ştiu că se duce pentru asta. Să ştii că şi din pricina asta m-am pus eu împotriva lui Simion. Căci socrul Manole nu mai are stare de pace, iar soacră-mea jupîneasa Ilisafta îl scoate din casă. Numaidecît, să se ducă şi să afle; numaidecît să se ducă şi să afle. Şi fie oare trimes la împăratul nemţesc?

      — Nu cred.

— Ori la Riga Matiaş, la unguri?

— Nici asta; de-atuncea s-ar fi întors. Ce-i pînă la Buda? Zvîrli pîn-acolo cu căciula.

— Nu rîde, cumnate Nicodime, s-a tînguit jupîneasa Maruşca.

Plăcută muiere! Se gîndea în sine mai tîrziu, după aceea, părintele Nicodim. Nu-i frumoasă; e numai ca o creangă de salcie şi cu părul de păpădie, dar are aşa un dar de te-apucă de inimă şi rîde frumos. Pe cînd într-adevăr mîndră e jupîneasa Anca, mama ei. E naltă şi-mplinită şi pare încă tînără. S-ar putea oare cîndva s-ajungă acest mugur de muieruşcă să fie ca maică-sa?

N-ar crede. Şi-a scuturat fruntea. Comisul cel mare Manole s-a uitat la el din dreapta şi i-a zîmbit numai, fără să-l întrebe de ce flutură din cap. Va fi avînd şi monahul gînduri cum au şi alţi oameni cu griji.

Călăreau cătră Domnie, în trap domol, pe şleahul Romanului. Cinci slujitori umblau înainte; după acei slujitori, domniile lor doi; pe urmă doi slujitori îl duceau între ei pe Vizir; şi la urmă închideau alaiul alţi cinci slujitori. Porniseră la al şaselea ceas; popasul avea să le fie la Cetatea Nouă, la Fetion pîrcălab.

Ieromonahul Nicodim se afla mulţămit de ieşirea sa la lume. Petrecerea i se prelungea pînă la Vaslui, unde are a vedea tabăra măriei sale.

Pînă ce-a ajunge acolo, îşi stăpîneşte nerăbdarea. Drumurile au şi popasuri, dar au şi sfîrşit. Pînă la Roman, au oprit lîngă un deal, la şipote, subt umbră de plopi. La Cetatea Nouă au mas la odăi, punîndu-se în toate părţile străji întărite. Ş-apoi de la Roman s-a sporit alaiul, c-un steag de răzăşi de la pîrcălăbie. Neaflîndu-se la Cetate în ziua aceea diacul, jupîn Fetion pîrcălab a poftit pe cuviosul Nicodim să scrie cuvioşia sa răvaşul cătră preotul de la Avrămeni, o fugă bună de cal departe de Roman:

«Molifta ta, preute Constandine de la Avrămeni, fericită sănătate şi tot binele de folos îţi poftim de la Domnul Dumnezeu. Astăzi duminică, mi-au sosit răzăşii de la Tupilaţi, şi de la Miroslăveşti şi de la Miţeşti, pentru purcesul la tabăra măriei sale; şi să vii molifta ta îndată, ca să binecuvintezi praporul. Deci scoală-te şi vină; sminteală să nu faci, ca să nu fie pentru Vodă întîrziere.»

Dintr-asta au cunoscut călugărul şi comisul cel bătrîn că acolo la Vaslui a pornit a fierbe piatra cea scumpă, şi s-au uitat unul la altul cu înţeles. Aşa că Ionuţ va fi fiind dus într-o solie de război.

Cît a slujit părintele Constandin de la Avrămeni, în odăjdii, sfinţirea praporului, monahul a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoţîndu-şi din cap numai comanacul, iar răzăşii aveau şi ei cuşmele în mînă, după cuviinţă, şi se închinau pentru sănătatea şi pentru izbînda măriei sale. A sosit în vremea cît a ţinut rugăciunea o căruţă cu doi boi; şi-n acea căruţă era încărcată o bute. A tras mai deoparte. Şi după ce s-a sfîrşit slujba cătră Dumnezeu, domnia sa Fetion pîrcălab a poftit pe cinstiţii oaspeţi şi pe răzăşii săi la închinarea paharului pentru luminăţia sa Ştefan-Vodă. Atuncea au chiuit răzăşii şi şi-au fluturat cuşmele. I-a plăcut asta părintelui Nicodim.

Au ajuns la tabără la Vaslui luni înaintea amiezii; şi, fiind măria sa din vreme vestit, a ieşit împotriva alaiului coborînd treptele de la cerdacul curţii domneşti şi ducîndu-se pînă în mijlocul ogrăzii. Se aflau în cerdac oaspeţi străini, pe care nici Nicodim nici Manole Păr-Negru nu i-au cunoscut. Au înţeles din vorbele de la unii şi de la alţii, că ar fi fiind între acei oaspeţi doi soli de la Cazimir-Crai al Lehiei, şi doi de la Matiaş-Crai din Ţara Ungurească, şi este ş-un popă italian de la veneţieni şi se aşteaptă pe a doua zi alt popă de la papa de la Rîm.

Cînd a ajuns măria sa Ştefan-Vodă în mijlocul ogrăzii, avînd în cap gugiuman cu pană de cocor şi în mîna stînga spada, alaiul de răzăşi s-a desfăcut; au păşit înainte, cu Vizir, numai paicii şi comişeii domneşti. Harmăsarul era hodinit şi hrănit şi strălucea ca un omăt proaspăt, avîndu-şi pe el podoabele de la Timiş. Măria sa a venit aproape şi l-a mîngîiat pe frunte şi pe ochi. Vizir şi-a supus botul la subsuoara stîngă a măriei sale.

Cînd Vodă şi-a întors ochii în juru-i, a văzut, descălecat la doi paşi aproape de măria sa, pe bătrînul Manole Păr-Negru. S-a dus la el, i-a dat mîna să i-o sărute şi l-a bătut pe umăr, cum avea obicei faţă de slujitorii săi cei buni. L-a cunoscut numaidecît şi pe părintele Nicodim. Adunînd sub dreapta sa pe comis şi pe monah, luminăţia sa le-a făcut cunoscut că se bucură de vederea domniilor lor. Atît jupîn Manole cît şi monahul au simţit în fiinţa lor o dulceaţă de vechi curteni, cînd, după asemenea cuvinte, Vodă le-a