— Nu suport să stau nemişcat atâta timp, zice el.

— Sigur.

— Aş putea folosi toaleta de la clasa întâi, dar aveam nevoie să-mi dezmorţesc picioarele.

Benjamin nu răspunde, dar se întreabă în sinea lui dacă tipul ştie că sună a papiţoi.

— Pardon, domnilor, zice Veronica şi se întoarce într-o parte, ca să treacă de ei.

Se opreşte cu un picior în aer, cu şoldul stâng aţintit ca un pistol, şi îi spune lui Benjamin:

— Te descurci? Dacă ai nevoie de ajutorul meu, nu trebuie decât să-mi dai de ştire.

— E în ordine, zice el.

Ea dă din cap şi se unduieşte mai departe pe intervalul de trecere.

— O cunoşti? zice tipul alb, şi vocea i se frânge la jumătatea propoziţiei.

Când se uită după stewardesă, expresia lui îi aminteşte lui Benjamin de lupul dintr-unul din desenele animate la care se uita în copilărie, în fiecare duminică dimineaţă. Ochii îi ies din cap şi o priveşte ca şi cum ar fi mort de foame şi ea s-ar fi prefăcut într-un jambon.

Afurisită treabă, îşi zice Benjamin, aş vrea s-o doresc. Şi ştie, în acel moment, cu avionul legănându-se uşurel sub el şi ploaia prelingându-se pe hublouri, că dacă ar trebui să aleagă între stewardesă şi tipul ăsta de alături, l-ar alege pe tip. Îşi spusese că a fost doar Gavin, o aberaţie, poate o criză mentală, însă adevărul trece de Gavin, ajungând înapoi, cel puţin până la internatul şcolii militare, când era conştient că se bucura pentru că nu erau şi fete pe acolo. De când se ştie, fetele l-au făcut să se simtă, cumva, trist, iar stewardesa aceasta, cu fundul ei apetisant, îl face să se simtă de-a dreptul dezolat.

— Nu, zice. N-o cunosc.

— E rândul tău, zice tipul, arătând spre semnul LIBER de deasupra uşii de la toaletă.

— Poţi merge tu mai întâi.

— Eşti sigur? Nu trebuie să-mi spui de două ori.

Şi acum el se întoarce într-o parte, ca să treacă pe lângă Benjamin. Umerii li se ating pentru o secundă, şi Benjamin înregistrează fiorul care îl străbate. Fiorul îl face să se gândească: La dracu’ cu asta, iar asta îi include pe tipul respectiv, care arată ca de pe Wall Street, şi pe Gavin, şi punga lipită într-o parte, şi următoarea operaţie, şi ideea că trebuie să continue să se simtă trist şi să urmeze aceleaşi reguli pe care le-a tot urmat de când Lolly l-a debarcat la şcoala militară. La dracu’ cu asta, îşi zice – simţind un nou fior, care vine din adâncul său.

Florida ia ultima înghiţitură din sendviş şi mototoleşte celofanul într-un ghemotoc minuscul.

— Şmecheria e să pui niţel turmeric pe carne, zice ea, când vede că Linda o priveşte.

— E un condiment?

Celofanul din mână provine din bucătăria sa din Vermont, la fel ca şi curcanul şi roşiile. A stat în faţa chiuvetei din bucătărie, locul ei preferat din casă, unde lumina intră în şuvoaie pe fereastră şi, la capătul curţii, se văd munţii, şi a tăiat acea roşie. Bobby a trecut de două ori prin încăpere în timp ce ea pregătea sendvişul. Ştia că pleacă, dar nu şi pentru cât timp. Îi spusese că se duce la petrecerea de burlăciţă a unei prietene din East Village. Petrecerea era reală, şi Florida fusese invitată. Însă, îndesat în bocancii de drumeţie din fundul dulapului, avea un bilet doar dus spre Los Angeles.

— Da, e un condiment.

Florida pune biluţa în geantă.

— Mă duc în California pentru soare, zice, fluturând mâna spre fereastră. Îmi place să cred că ploaia asta curăţă calea pentru cerul albastru.

— De ce te duci acolo? O vacanţă?

Florida ridică din umeri.

— Cunoşti pe cineva acolo?

— Am doi vechi prieteni pe care îi pot căuta. N-am fost niciodată, e un loc pe cinste, şi nu-s prea multe locuri despre care să poţi spune cu adevărat acest lucru. Vreau să mă dau cu rolele pe faleza aia şerpuită care se întinde de-a lungul plajei, ştii, cea pe care o vezi mereu în filme?

— Da, zice Linda.

— Ei bine, de-asta mă duc la Los Angeles.

— Dar eşti măritată, nu?

Linda se uită la mâna Floridei, aşa că se uită şi ea. Pe inelarul stâng are un inel simplu de argint. Se gândise să-l scoată, dar îi place şi, de asemenea, se îndoieşte că l-ar putea face să treacă de încheietură. Era mai slabă când ea şi Bobby s-au căsătorit.

— L-am părăsit, zice. Totuşi, înainte să se înrăutăţească lucrurile. Am avut destule vieţi ca să ştiu să am încredere în instinctul meu. Am plecat cât el încă mai ţinea la mine. Numai că eram pe cărări diferite.

Linda tace un moment.

— Adică nu voia să se dea cu rolele pe faleza şerpuită de lângă plajă?

Florida e surprinsă de râsul care erupe din ea. Probabil că şi oamenii din jur sunt surprinşi; niciodată nu şi-a trăit veselia cu discreţie. Din faţa lor şi de pe cealaltă parte a intervalului, se întorc câteva capete. Cumva, femeia de lângă Florida doarme în continuare. Acum Florida râde pe înfundate, încovoiată. Şi-l imaginează pe Bobby la masa de lucru, cu teancul de schiţe în faţă. Fiecare cu un plan amănunţit în cazul unei anumite catastrofe: prăbuşirea dolarului, resurse de apă limitate din cauza încălzirii globale, o catastrofă climatică, o răscoală populistă care răstoarnă guvernul şi un stat poliţienesc fascist, printre altele. Avea treisprezece planuri amănunţite, cu scenarii complicate, de tipul „dacă… atunci…”.

— Aşa e, zice Florida, răsuflând greu. Nu vrea să se dea cu rolele, şi eu vreau.

Şi acesta pare să fie cel mai mare adevăr legat de motivul pentru care l-a părăsit. O priveşte cu mai mult respect pe fata de alături. Poate că, la urma urmei, are ceva înţelepciune în ea.

Alt adevăr este că schiţele s-au schimbat pe parcursul căsniciei lor. La început, acele planuri vizau salvarea tuturor sau, cel puţin, a prietenilor şi a apropiaţilor care gândeau la fel