ca şi ei, dar pe măsură ce anii treceau, în Vermont, şi ei erau din ce în ce mai izolaţi, planurile au fost revizuite – la început subtil, apoi făţiş – ca să-i salveze doar pe ei. Sau chiar, a ajuns ea să bănuiască, doar pe el.

— Îmi pare rău că n-a mers, zice Linda.

Florida îi zâmbeşte fetei.

— Totul se sfârşeşte, zice. Nu-i motiv să te întristezi. Ce contează e ce începe în acel moment.

— Acest moment?

— Aşa-i.

După ce a fost la toaletă, Mark străbate de două ori culoarul. Şederea lângă doamna care tastează cu trudă, cu fruntea boţită, îl stresează. Îi vine să bată pumnul cu soldatul acela uriaş, când trece pe lângă el, întorcându-se la locul lui, dar se teme că gestul ar putea părea, cumva, rasist. În schimb, îi face semn cu capul. Se întreabă dacă tipul crede că îl dispreţuieşte pentru că e soldat şi, probabil, mai puţin şcolit ca el. Însă Mark nu-l dispreţuieşte deloc. Îşi dă seama că tipul ăsta se descurcă întotdeauna; pare profesionist. Şi Mark e profesionist. Crispin Cox a fost şi el, al naibii de sigur, în tinereţe. Bărbaţii ăştia sunt fraţii săi. Rasa şi clasa n-au nimic de-a face cu asta. Vă cunoaşteţi marfa? Sunteţi foarte competenţi? Puteţi fi cei mai tari? Atunci haideţi la drum cu mine, fraţilor.

E din nou în clasa întâi. Aproape se aşază, dar hotărăşte să mai facă un tur. Doamna cu copii şi soţ cu păr alb nu se numără printre cei mai tari. E o anxioasă, nu o războinică. E mamă şi îl secătuieşte de toate forţele. Mark se opreşte la jumătatea intervalului şi închide ochii. Încearcă să simtă unde este Veronica.

— E totul în ordine? o aude spunând din spate.

— O, da.

Şi chiar este. A luat o pilulă cu cofeină înainte să plece de la loc, şi se simte bine. Grozav, chiar.

Ea se uită la el în felul acela tipic anumitor femei, vrând parcă să spună: „Îţi pot citi gândurile”, aşa că Mark se hotărăşte: Ce mama naibii, o s-o spun în gura mare. Totuşi, vorbeşte în şoaptă, ca să nu audă nimeni altcineva.

— Îmi doresc mai mult decât orice pe pământ să te sărut.

Urmează o tăcere. Aparatele de aer condiţionat zumzăie şi cineva deschide zgomotos o pungă cu chipsuri, altcineva strănută ascuţit, iar în această pauză Mark îşi dă seama că lucrurile ar putea să ia o întorsătură foarte urâtă. Ea ar putea să se uite la el cu dezgust, să insiste să se întoarcă imediat la locul lui, să facă o plângere pentru hărţuire sexuală, chiar să-l dea în judecată.

Dar apoi, Veronica îi răspunde, tot în şoaptă:

— Nu suntem pe pământ, domnule.

Simte cum izbucnesc în el focuri de artificii.

— Cu atât mai bine, zice.

IUNIE 2015

La doi ani după accident, fizioterapeutul şi doctorul care îşi drege glasul îl declară pe Edward perfect sănătos, ceea ce înseamnă că n-are de ales, trebuie să meargă în tabără cu Shay. Din câte constată, consilierilor – nişte puşti cu doar câţiva ani mai mari decât el – nu le pasă dacă poate să alerge de la o bază la alta, aşa că îşi asumă rolul celui care ţine scorul. Şade în tribune, la umbră, şi notează alergările. Clasa de arte şi meşteşuguri se dovedeşte a fi surprinzător de plăcută; e ceva liniştitor în faptul că şade lângă Shay în faţa unei varietăţi de tuburi cu lipici, beţişoare colorate, markere şi piese în formă de ochişori bulbucaţi, cu libertatea de a crea ceva urât.

Totuşi, pe Edward îl îngrijorează faptul că medicii îl declară „apt”, întrucât acest lucru detensionează atmosfera în jurul său. La sfârşitul clasei a opta, profesorii se aşteaptă deja ca el să-şi facă temele pentru acasă şi să ia cuvântul în dezbaterile din clasă. Lacey îi dă pentru prima dată treburi de făcut în casă – să spele farfuriile şi să-şi spele hainele – şi în serile în care ea stă la spital până târziu, încălzeşte la cuptor o pizza pentru el şi John. Besa îl roagă pe Edward s-o ajute să care de la maşină cumpărăturile mai grele şi uneori îi aruncă o privire încărcată de scepticism, care pare să spună încă mai ai nevoie să fii tot timpul cu fiica mea? Toţi adulţii îl înghiontesc uşurel pe Edward în spinare şi îl privesc pieziş. Limbajul trupului lor spune: Criza a trecut Trebuie să mergi mai departe, ca să ne vedem şi noi de vieţile noastre.

Dar cum poate să fi trecut criza, când el încă are probleme cu somnul, şi trebuie să poarte hainele fratelui său ca să se simtă intact, şi n-o să-şi mai vadă niciodată familia? Aşa că, atunci când Lacey îl întreabă, cu o privire plină de ardoare: E distractiv în tabără? Îţi place? el trebuie să-şi ascundă iritarea. Nu, nu-mi place în tabără, îşi zice. Principala senzaţie este cea de uşurare, că această nouă experienţă nu e insuportabilă. Edward se pomeneşte evitându-şi mătuşa şi petrecând mai mult timp decât de obicei acasă la Shay. Înţelege dorinţa adulţilor ca el să fie vindecat, pur şi simplu – cum ar putea să înţeleagă cu adevărat prin ce a trecut el? Dar are impresia că Lacey ar trebui să-şi dea seama cum stau lucrurile.

Când se termină vara, mătuşa devine vizibil entuziasmată că el începe liceul, lucru cu totul de neînţeles, pentru că Edward nu vede vreo diferenţă reală faţă de gimnaziu. El şi Shay merg în aceeaşi clădire, cu acelaşi director. Numai că fac cursurile la cele două etaje de sus în loc de cele două de jos. Singura schimbare care i se pare semnificativă lui Edward este că acum nu mai e scutit de ora de sport. I-a plăcut să petreacă acea perioadă în sala de studiu, citind sau mâzgălind ceva într-un carnet.

Sala de sport uriaşă a liceului este situată în colţul din spate al etajului trei – Edward se duce în biroul profesoarei înainte de prima