— Nu pot să alerg prea repede şi uneori îmi pierd echilibrul. Cred că ar fi mai bine să stau în tribune şi să asist. Aş putea să ţin scorul. Sau să cronometrez, dacă vreţi. Să-i cronometrez pe copii, sau ceva de genul ăsta.

Doamna Tuhane, profesoara de sport, o femeie îndesată, cu părul castaniu scurt şi un fluier la gât, nici măcar nu ridică privirea de pe tăbliţă.

— Asta nu-i o echipă, copile – e oră de sport. N-o să fii singurul care se împiedică şi cade. Ai cinci minute la dispoziţie, şi apoi să faci bine să fii pe linia aia galbenă, în echipamentul cuvenit şi în cea mai bună formă.

— Dar…

— Niciun „dar”.

După ce s-a schimbat, dă de Shay, care îl aşteaptă în faţa vestiarului.

— Cred că facem o echipă de baschet, zice. Ai jucat vreodată baschet?

Edward şi fratele său aruncau uneori mingi la coş pe terenul de joacă din împrejurimi. Edward clatină din cap.

— Tata nu era mare admirator al sporturilor de echipă.

— Poate o să constaţi că îţi place. Mie îmi place să dobor mingea din mâinile ticăloşilor. Asta e legal în baschet, ştii. E în regulament, explică şi îi aruncă o privire piezişă. Poate o să afli că eşti bun la sport.

— Nicio şansă.

Shay ridică din umeri.

Lui Edward îi e frig la picioare în pantalonii scurţi de sport. Creşte atât de repede, încât îl dor tot timpul mâinile şi picioarele. Nu vrea să fie aici.

— Încetează să te aştepţi că am puteri ascunse, bine? zice. Nu sunt un afurisit de vrăjitor.

— Nu mă mai aştept la asta.

O priveşte şi ştie că e adevărat. Seria Harry Potter e de mult de domeniul trecutului, şi acea posibilitate – acea copilărie – a rămas în urma lor. Cresc. Edward, în trupul său care se extinde – e o dezamăgire atât pentru ea, cât şi pentru el însuşi. Îşi face curaj pentru un val de tristeţe, dar e surprins de furie. Când vorbeşte, vocea lui capătă un ton răutăcios.

— Pot să te asigur că n-o să fiu bun la baschet.

— Dumnezeule, zice Shay. Foarte bine.

Cu faţa arzându-i, o urmează pe teren. Stă acolo unde stau şi ceilalţi copii. Când începe ora, acustica sălii i se pare o adevărată tortură. Şuieratul repetat al fluierului, bufniturile mingii de baschet pe podea, mişcările picioarelor şi izbirea trupurilor de al său. Volumul sălii, zgomotul presant îi trezesc amintiri de care încearcă să fugă. Pe când traversează în zigzag terenul, inima îi bubuie în urechi. Îşi fereşte privirea, ca să nu-i paseze nimeni mingea. Când mingea aterizează o dată în braţele sale, tresare din tot corpul. O azvârle, ca şi cum ar fi o grenadă gata să explodeze.

De două ori, profesoara de sport zbiară la el:

— Adler, mergi în direcţia greşită! Întoarce-te!

Edward începe să creadă că ceasul de pe perete s-a oprit sau că el s-a prăbuşit în interiorul acestei ore, ca într-o mare de nisipuri mişcătoare, şi n-o să se mai elibereze niciodată. Timpul l-a înghiţit cu totul. O să transpire şi o să se panicheze pe veci în această sală de sport. Când un copil se izbeşte de el, Edward acţionează fără să se gândească: se răsuceşte şi-l îmbrânceşte în piept. Copilul – Edward vede acum că nu e un băiat, ci o fată asiatică pe nume Margaret, care l-a ajutat să-şi găsească noul dulap – cade pe podea.

— Adler, ieşi de pe teren în clipa asta! Du-te şi aşază-te! zice doamna Tuhane.

În seara aceea, Edward le spune lui John şi Lacey:

— Trebuie să-mi daţi o scutire pentru ora de sport. Doar pentru câteva luni, până mă mai înzdrăvenesc. E prea periculos.

— Periculos? repetă John şi se uită la soţia sa. Au schimbat orele de sport de când am fost noi copii?

— O să mă prefac de fiecare dată că mă doare burta dacă nu-mi daţi scutire, zice. Nu mai merg acolo niciodată.

— Dragule, zice Lacey. Sigur că da. O să-ţi scriem o scutire.

În seara aceea, când intră în dormitorul lui Shay, se uită în jos la picioarele lui. Aude şi acum în minte mingile de baschet bubuind în podea, când spune:

— Îmi pare rău că am fost nesuferit.

Îşi dă seama că pare furios, cu toate că nu este; numai că încearcă să vorbească destul de tare ca să acopere bubuitul mingilor.

— Ce ai avut cu Margaret?

Încearcă să găsească o modalitate să explice cum s-a simţit pe terenul de baschet, că nervii îi luau foc, fitil după fitil. După ora de sport, i-a cerut iertare lui Margaret. Ea nu i-a răspuns nimic, doar l-a fulgerat cu privirea şi a plecat.

— Cel puţin, ştii că nu vor exista consecinţe pentru că ai îmbrâncit-o, zice Shay. Fiindcă tu eşti tu.

— Niciun copil n-ar păţi nimic pentru că a îmbrâncit pe cineva o dată.

— Ba bine că nu. Eu am primit o suspendare pentru că i-am tras un pumn unui băiat.

Edward se holbează la ea.

— Ai primit o suspendare? Când?

— Chiar înainte să vii tu aici. S-a mutat cu familia, aşa că nu mai e la şcoală.

Shay închide cartea.

— Fredona în timpul fiecărei ore, ceea ce era foarte enervant. N-am mai suportat.

— Aşa că l-ai pocnit?

— Păi, mă plictiseam înainte să vii tu şi nu suport să mă plictisesc. Trebuia să mă distrez cumva. Am fugit de acasă aproape în fiecare an de când am împlinit şase ani. Întotdeauna am avut un alt plan, cu timpi diferiţi. La un moment dat, mi-am dat seama că n-o să fug niciodată de-a binelea, pentru că asta ar ucide-o pe mama. Dar tot aveam nevoie să fac planul, ca să-mi abat atenţia.

Edward îşi aminteşte cum a stat pe prag cu Besa într-una dintre primele sale săptămâni aici.

— Mama ta mi-a spus că băteai fetiţele când erai mică. Mi-a mulţumit că sunt prieten cu tine, şi am presupus că exagerează ca să mă facă să nu mă mai simt prost că mă tot