— Nu exagera.

— De la ce încercai să-ţi abaţi atenţia?

Shay scoate un oftat de exasperare, apoi zice:

— Nu ştiu. Mama îmi cumpără păpuşi la fiecare Crăciun, sperând că o să mă joc cu ele. Luăm cina la cinci şi un sfert în fiecare zi. Cunoşti schema noastră pentru pui? Pentru că avem o schemă pentru pui. Mâncăm pui fript lunea, pui la cuptor miercurea şi pui la grătar vinerea. Nu se schimbă niciodată.

Edward are impresia că a intrat în alt dormitor decât cel în care doarme în fiecare noapte. Îşi aminteşte că a urmat-o pe Shay pe coridor în prima zi a clasei a şaptea şi a văzut-o cum loveşte cu cotul un băiat, ca să nu stea în calea lui. Îşi aminteşte cum se încrunta la oamenii care obişnuiau să se uite la el ca la un spectacol. Întrezăreşte această nouă versiune a lui Shay în cea veche.

Ea îşi scutură mâinile, cum fac atleţii înainte de o competiţie.

— Uite, zice. Nu mai vreau să tac. Nici tu nu cred că vrei să tac.

— Nu, spune el, cu toate că se simte neliniştit.

Aerul din încăpere e ciudat, ca liniştea dinaintea unui uragan.

— Prăbuşirea avionului şi mutarea ta aici au fost, evident, incitante, zice ea. Dar acum…

El încuviinţează. Ştie că acum totul e diferit şi nesatisfăcător. Aerul e rarefiat şi e loc pentru plictiseală, laolaltă cu alte tipuri de vag disconfort cronic. Edward gâfâie uşor, aproape că se încovoaie şi îşi pune mâinile pe genunchi, pentru că ziua de azi l-a epuizat, însă trebuie să se concentreze, pentru că iritarea sa faţă de lume şi iritarea lui Shay faţă de el sunt două lucruri foarte diferite. A doua este inacceptabilă, şi totuşi Edward vede acum mici semne ale dezangajării ei în ultimele luni. Uneori Shay stinge lumina devreme, chiar dacă nu este prea obosită. În tabără, a ales altă activitate opţională decât el: Edward s-a înscris la un curs suplimentar de arte şi meşteşuguri, iar ea a ales tâmplăria. O dată sau de două ori a stat la prânz la o masă plină cu alţi copii. Simte un fior de panică. O pierde.

— Îmi pare rău că te plictisesc, zice, şi urăşte faptul că sună aşa de smiorcăit.

Ea ridică din umeri.

— Nu-i vorba despre tine, Edward. De data asta.

Faţa ei capătă o expresie primejdioasă. Se uită pe fereastră de parcă ar vrea să sară şi apoi s-o ia imediat la goană. El ştie că, într-un fel, faptul că s-a răstit la ea în sala de sport a dezlănţuit starea aceasta. Ea se angajase să aibă grijă de el, şi el i-a spus să-şi vadă de treabă.

Of, Doamne, îşi zice. Ce-am făcut?

Când se întoarce iar cu faţa la el, are o expresie aprigă.

— Trebuie să-ţi spun ceva.

— Nu trebuie s-o faci chiar acum, zice Edward. Spune-mi mâine.

N-are habar ce vrea Shay să spună, doar că nu mai poate suporta nimic altceva. Îşi aminteşte cum mama sa îşi apăsa cu degetul mare semnul din naştere de pe claviculă. Când Jane a observat că fiul ei o priveşte, a zâmbit şi a spus: Apăs aici când vreau să dau timpul înapoi. Edward, aflat atunci la vârsta de opt ani, a crezut-o şi şi-a dorit să se fi născut şi el cu un semn din naştere magic. Acum, aceeaşi dorinţă se înfiripă în sufletul lui. Cuprins de spaimă, ar vrea să dea timpul înapoi chiar din acest moment.

— I-am promis mamei că-ţi voi spune eu asta, altfel a zis că ţi-o spune ea, şi ar fi umilitor.

O maşină claxonează puternic pe stradă, şi Edward simte sunetul reverberând în tot trupul său.

— Nu mai poţi să dormi în camera mea. E bine, totuşi; nimic altceva nu se va schimba.

Temperatura îi scade brusc; dintr-odată, are pielea rece.

— De ce?

— Mama m-a făcut să-i promit când ai apărut aici, când ai început să dormi în camera mea, că asta va înceta când nu vom mai fi copii. Când voi deveni femeie. Îâââh, face ea şi îşi acoperă faţa cu palmele. Aşa îi zice ea, spune, printre degetele răsfirate.

Edward se uită la ceasul de pe noptiera ei. E opt şi şaptesprezece minute. Cum de n-a trecut încă această zi?

— Despre ce vorbeşti? zice. Ştii că nu pricep nimic.

— Mi-a venit ciclul.

În afară de excursia la Washington, Edward a mers pe întuneric de la casa lui până la casa ei, în fiecare noapte de când s-au cunoscut.

— Şi ce dacă? zice, dar ştie că e ceva de care lui Besa îi pasă, o piatră de hotar unde şi-ar aşeza steagul, şi a făcut-o deja.

— Ştiu că nu vrei să dormi în camera copiilor. Dar există o canapea extensibilă în pivniţa voastră. Ar trebui să dormi acolo. Pot să te ajut să te instalezi. Mai poţi dormi în camera mea câteva zile, până e gata pivniţa.

Edward clipeşte. Ştie că trebuie să răspundă, aşa că zice:

— Bine.

— Am ştiut amândoi că nu poate continua la nesfârşit.

Eu n-am ştiut, îşi zice Edward în sinea lui.

A doua zi este miercuri, aşa că Edward se duce, după ore, în biroul directorului Arundhi. Dau ocol încăperii, Edward cu stropitoarea albastră, directorul cu punguţe de muselină cu tot soiul de îngrăşăminte pentru plante. Punguţele n-au etichetă, dar el ştie ce e în fiecare. La câteva dintre plante, directorul pune conţinutul punguţei direct pe frunze, întinde bine cu degetele şi apoi reglează lămpile de încălzire de deasupra. La altele, face cu atenţie găuri în pământ, cu arătătorul, şi apoi varsă uşurel îngrăşămintele în ele.

Edward a învăţat să toarne apa încet şi să se uite la culoarea pământului, ca să vadă dacă e saturat. Cafeniu-închis e bine; negru ca smoala şi noroios înseamnă că a pus prea multă apă. Se concentrează pe controlarea stropirii. Mâinile îi tremură din când în când, din cauză că n-a dormit aproape deloc noaptea trecută. A stat treaz pe podeaua camerei lui Shay, încercând să-şi