fixeze în amintire crăpătura în formă de Y din tavan, încercând să-şi fixeze în amintire micile scârţâieli pe care le stârneşte ea când se foieşte în somn.

— Le poţi spune numele, Edward?

Directorul e cu trei plante înaintea băiatului. Adulmecă o frunză, apoi lasă capul într-o parte, ca şi cum s-ar gândi ce înseamnă acel miros.

Edward ştie acum că încăperea nu e plină de multe soiuri de plante, cum a crezut la prima vizită, ci de multe soiuri de ferigi. Directorul Arundhi nu e numai un grădinar pasionat, ci, mai concret, este expert în ferigi. Ba chiar a publicat şi o carte, intitulată Ferigi din nord-est: inclusiv pedicuţa şi coada-calului, care este aşezată pe pervaz, între două ghivece mari.

Edward lasă jos stropitoarea şi ia de pe birou un spray. Plantei franjurate din faţa sa îi prieşte cel mai mult apa pulverizată.

— E o ferigă-crocodil.

— Bravo.

Edward o numeşte pe următoarea.

— Feriga-de-Boston. Corn-de-cerb. Apoi două ferigi părul-Maicii-Domnului. O ferigă-laur.

Mijeşte ochii spre planta din colţ. E înaltă de vreo şaptezeci de centimetri, cu frunze ca nişte cureluşe, netede ca pielea.

— Aceea şi cea de după ea sunt ferigi cuib-de-pasăre.

Directorul Arundhi dă din cap cu drag în acea direcţie.

— Pe frumuseţea din faţă o am de când am absolvit liceul.

— Feriga năsturaş. Cele de pe raft sunt feriga-de-argint, iar asta e o labă-de-cangur.

— Excelent. Şi ce au toate în comun, ce le deosebeşte de celelalte plante?

— Sunt vascularizate şi se reproduc prin spori.

Bărbatul încuviinţează din cap, cu mustaţa întinsă într-un zâmbet.

— Bună treabă. Eşti un învăţăcel cu care lucrezi de plăcere.

După ce Edward a terminat cu stropitul, îşi pune rucsacul. Shay îl aşteaptă acasă, să înceapă amenajarea pivniţei. Îşi potriveşte mai bine curelele rucsacului şi respiră lent, dorind ca timpul să încetinească în jurul său.

Directorul Arundhi se întoarce dinspre cea mai bătrână ferigă, din colţ.

— E deja ora patru? Încă ceva înainte să pleci, Edward. Doamna Tuhane mi-a spus că ai ales să nu faci sport.

— Mă doare piciorul.

— Hmmm, da. Mi-a spus despre oră şi ce scria în cererea de scutire. Poţi ţine asta un pic? Vreau să-i aranjez suportul.

Ştie că am îmbrâncit o fată, îşi zice Edward. Directorul îi pune în braţe o ferigă-de-cameră şi se întoarce să aranjeze suportul. Băiatul coboară privirea spre plantă. E de un verde strălucitor şi înaltă de vreo cincisprezece centimetri. Are frunzele cât o unghie. Ţinând-o la piept, Edward se uită drept în miezul ferigii. Dacă o plantă are o faţă, asta trebuie să fie. Nu se poate împiedica să-şi spună că planta îl priveşte cu scepticism. Sunt de acord, îşi zice.

— Cum îţi surâde ideea? Edward?

Îşi dă seama, când îşi aude rostit numele, că directorul vorbeşte de cel puţin un minut. Ridică repede privirea şi îi înapoiază planta.

— Poftim?

— Ridicarea de greutăţi, zice directorul Arundhi, părând uşor iritat. În timpul orei de sport poţi să ridici greutăţi în sala de forţă, în loc să te alături clasei tale. Asta îţi va permite să ai grijă de piciorul vătămat şi să faci, totuşi, sport. E mult mai linişte în sala de forţă decât în sala mare. Şi eu prefer să merg acolo. Şi tuturor ne prinde bine să căpătăm un pic de forţă, nu-i aşa?

— Ridicare de greutăţi? zice Edward.

La început îi este greu să asocieze cuvântul cu ceva. Îşi imaginează bărbaţi uriaşi, cu pielea unsă cu ulei, în bikini. Tatăl său n-ar fi ridicat niciodată greutăţi, nici John. Edward se uită la director, care are obrajii moi şi talia groasă. Ridică directorul greutăţi?

Apoi şi-l aminteşte pe soldatul din avion. Edward şi Benjamin au făcut cunoştinţă în faţa toaletei, şi soldatul părea ireal de musculos. Cu siguranţă ridica greutăţi; nimeni nu s-ar fi luat vreodată de el. Benjamin trebuie să se fi simţit în siguranţă oriunde, la mărimea lui. Ar fi fost în siguranţă oriunde, în afară de acel avion. Edward se uită în jos, la braţele sale slăbănoage şi la încheieturile osoase. Simte forma cicatricei de pe fluierul piciorului. Încearcă să se imagineze mai mare, mai puternic, mai în siguranţă.

— Am să fac asta, zice, şi vocea i se frânge. Mulţumesc.

La cină, Lacey zice:

— Ai un film preferat?

— Eu?

Edward avea privirea aţintită în farfurie, încercând să găsească o cale de a mânca destul din cotletul de porc cât să nu o dezamăgească pe Lacey. Pofta de mâncare i-a scăzut de la anunţul făcut de Shay. Simte cum se întunecă pe dinăuntru, luminile i se sting, una câte una.

Eşti bine? l-a întrebat Shay azi, la prânz. N-o lua razna din cauza asta. Totul e în ordine. Suntem în ordine. El a zis: Ştiu, dar, în realitate, se simte ca şi cum i-ar fi fost înmânată o înştiinţare cum că trebuie să păşească pe o scândură şi să se arunce într-un bazin plin cu rechini. În fiecare minut mai înaintează un pic pe scândură. Aceasta va fi ultima noapte pe podeaua ei. Mâine va sări.

— Da, prostuţule, zice Lacey.

— Al tău care e?

Zice asta ca să tragă de timp. N-are un film preferat. Când era mic, a fost Cartea junglei. A mai văzut vreun film de la prăbuşire? General Hospital? se întreabă în gând.

— Magnolii de oţel, zice Lacey.

— Şi al tău? îl întreabă Edward pe John.

E în largul său cu acest fel de eschive conversaţionale; le exersează în fiecare săptămână cu doctorul Mike. De câte ori îl deranjează o întrebare, o redirecţionează. Săptămâna aceasta, încercând să evite s-o menţioneze pe Shay sau faptul că se mută în alt dormitor, i-a spus lui Mike de cartea despre investiţii pe care şoferul Louisei Cox le-a adus-o în acea săptămână. Înăuntru era o notă scrisă pe un carton foarte gros: Există elemente ale unei educaţii adecvate pe care nu le predă nimeni la şcoală. Citeşte această carte şi apoi scrie-mi gândurile tale organizate. Era a doua carte pe care o aducea şoferul, de la audiere încoace.