Prima a fost o biografie a lui Teddy Roosevelt, pe care Shay şi Edward au citit-o împreună, oprindu-se aproape la fiecare pagină ca să râdă de evidenta adoraţie a autoarei faţă de preşedintele cel voinic. Dar acum, când Shay zice: Ne facem temele? Edward simte un val de vinovăţie care n-are nimic de-a face cu temele date de profesori, ci cu faptul că trebuie să-i trimită doamnei Cox gândurile sale organizate – despre o carte aşa de plictisitoare, încât nu izbuteşte să treacă de prima pagină.

Doctorul Mike s-a amuzat, totuşi, aşa că Edward a învins. Nu-l învinge întotdeauna pe psihoterapeut – de obicei, doctorul Mike intră în joc un minut şi apoi lansează o întrebare şi mai apropiată de ţintă –, însă Edward crede că poate să controleze o conversaţie cu mătuşa şi unchiul. Ei n-au îndemânare; n-au nicio şansă.

— Vânătorul de recompense.

John mestecă o îmbucătură din mâncare şi zâmbeşte un pic, ca şi cum filmul ar fi o amintire dragă.

— L-am văzut de douăzeci şi trei de ori.

— Dumnezeule mare, zice Lacey. Asta nu-i ceva cu care să te împăunezi, să ştii.

— A, da? zice John, indicând cu furculiţa spre soţia sa. Tu de câte ori ai văzut Magnolii de oţel, Lace?

— Acela e un film clasic, zice Lacey, pe un ton trufaş, apoi se întoarce spre Edward. Mă gândeam că, dacă-ţi place Războiul stelelor, sau alt film mare, am putea să-ţi luăm aşternuturi cu Războiul stelelor.

Edward rostogoleşte fraza prin cap, încercând s-o priceapă.

— Aşternuturi?

— Besa mi-a spus că o să dormi pe canapeaua extensibilă din pivniţă. Cred că îţi putem amenaja acolo jos un spaţiu cu adevărat special.

Acolo jos. Edward îşi imaginează pivniţa, care e chiar sub ei. Se află acum aproape de capătul scândurii şi vântul urlă, iar el se detestă pentru că se simte aşa. Ştie că e mai necăjit decât ar trebui să fie, cel puţin în privinţa a ceea ce se petrece la suprafaţă. S-a dus la culcare într-o cameră; acum o să se ducă la culcare în alta. Între dormitorul lui Shay şi pivniţă sunt mai puţin de treizeci de metri. Va continua să meargă la şcoală în fiecare dimineaţă împreună cu Shay. Va continua s-o asculte citind cu glas tare. Veştile de suprafaţă sunt suportabile. Dar ce ar putea să fie dincolo de asta, sub apa învolburată, îl frământă.

Lacey îi zâmbeşte larg din partea cealaltă a mesei. Edward lasă furculiţa din mână, pofta de mâncare i-a pierit. Întunericul dinăuntrul său a devenit copleşitor. Se întreabă ce i-a spus de fapt Besa lui Lacey. I-a spus că lui Shay i-a venit ciclul? Sau a spus altceva, ceva ce Edward se teme că este adevărul adevărat: că Shay pur şi simplu s-a săturat de el şi acum are scuza necesară ca să-l alunge din camera ei şi, prin urmare, din viaţa ei?

Ridică obiectele metalice pe care doamna Tuhane îi spune să le ridice, îşi îndreaptă spinarea când îi spune ea s-o facă şi încearcă să descifreze jargonul ciudat al fitnessului pe care îl adoptă ea. Sala de forţă este lipită de sala de sport; Edward aude copiii tropăind pe podeaua lucioasă. Mingile driblate. Un fluier care solicită atenţie.

— O să faci genuflexiuni, îndreptări cu haltera şi ridicări la bancă, zice ea. Acestea sunt exerciţii compuse, ceea ce înseamnă că solicită mai mult de un grup de muşchi deodată. Dacă înveţi să ridici corect greutăţi la banca de presă, poţi să îmbrânceşti pe cineva care e mai greu decât tine cu cincizeci de kilograme. Dacă faci îndreptări cu haltera la potenţialul tău maxim, poţi ridica o maşină de pe un copil prins sub ea.

— Chiar aşa? zice Edward.

Încearcă să se imagineze ridicând o maşină, roşu la faţă, cu braţele tremurând de efort. Imaginea e ridicolă.

— Chiar aşa.

— Şi genuflexiunile la ce ajută?

— La tot. Când faci genuflexiuni, îţi soliciţi întregul sistem. Vrei picioare puternice? Genuflexiuni. Vrei braţe puternice? Genuflexiuni.

Doamna Tuhane are întotdeauna un aer foarte concentrat, însă în clipa asta arată ca şi cum ar transmite un uriaş adevăr etern. Benjamin Stillman trebuie să fi făcut genuflexiuni. Trebuie să fi ştiut ce să facă cu fiecare obiect metalic din această încăpere.

Edward face genuflexiuni cu un băţ de lemn ţinut pe umeri, pentru că doamna Tuhane zice că e jalnic de slab şi nu e pregătit pentru o bară de fier, cu atât mai puţin pentru greutăţi reale. Pe când se lasă în jos, îşi aminteşte cum s-a uitat Shay pe fereastră, cu o expresie aprigă pe faţă.

— Adler, zice doamna Tuhane. Genuflexiunile nu se încheie când ai ajuns jos. Asta se cheamă să stai pe vine. Trebuie să te ridici sprinten.

Să te ridici sprinten, repetă Edward în minte şi încearcă să se supună.

Shay citeşte cu glas tare un capitol din Busola de aur, de Philip Pullman, apoi, la ora nouă, Edward se ridică în picioare. Încearcă să se gândească la ceva de spus, ca să nu se întâmple asta. Dar nu-i vine nimic în minte, pentru că adevărul este: dacă Shay vrea ca el să plece, trebuie să plece. N-a auzit aproape niciun cuvânt citit de ea din carte; va trebui să frunzărească mai târziu cartea ca să recupereze. Toţi muşchii din corp îi zvâcnesc şi îi tremură, ca sute de benzi de cauciuc, şi ştie că o să aibă dureri mâine.

Zice, fără să se uită la ea:

— Bine, noapte bună.

— Sper să dormi bine. Ne vedem dimineaţă.

Amândoi vorbesc un pic prea tare, iar Edward îşi ia rucsacul şi se împleticeşte afară din încăpere. Se simte uşurat că Besa nu se zăreşte pe nicăieri. Iese pe uşa din faţă şi apoi, în mijlocul drumului până la casa mătuşii şi unchiului, în întuneric – un punct pe care ştie că Shay nu-l poate vedea de la fereastră – se prăbuşeşte la pământ. Nu-i o alegere; trupul său pur şi simplu cedează şi cade.