Apartamentul din New York City, cu părinţii şi fratele, era acasă. După accident, trupul său l-a condus într-un loc de pe podeaua lui Shay, şi şi-a făcut acolo o vizuină, unde a devenit mai puternic. În loc să mai doarmă alături de Jordan, a dormit alături de Shay, şi asta a fost o consolare. Casa mătuşii şi unchiului, care se înalţă ameninţător deasupra lui în întuneric, n-a părut niciodată să fie ceea ce îi trebuia lui. Edward a păşit dincolo de capătul scândurii şi e în apa întunecată, cu rechinii dându-i târcoale.

Se face covrig pe pământ. Noaptea de septembrie e surprinzător de rece. Închide ochii, ca să se potrivească cu apa întunecată şi cu cerul întunecat. Nu-şi poate aminti să fi plâns aşa de la accident, sau poate că nu i s-a mai întâmplat niciodată. Are obrajii scăldaţi în lacrimi, umerii i se cutremură. Lacrimile fac să se umfle oceanul din jur. Valurile urcă şi apoi se unduiesc în creste albe, şi se întreabă dacă o să-l vadă pe Gary, cu balenele lui.

De-abia când cineva îi zgâlţâie braţul, îşi dă seama că a adormit.

— Oh, Dumnezeule, Edward! Te-ai lovit?

Figura palidă, înspăimântată a mătuşii e deasupra lui. Apoi mătuşa se întoarce şi strigă:

— John! John, vino! John!

Pare speriată, îşi zice Edward.

Lacey îl prinde de umeri.

— Poţi să vorbeşti, Edward? Ştii unde eşti?

El dă din cap, cu toate că mişcarea necesită un efort imens. Îşi simte trupul ca şi cum ar fi fost sudat într-o entitate solidă. În cele din urmă, reuşeşte cu greu să articuleze:

— Da.

Apoi e acolo şi unchiul, aplecat deasupra lui Edward. John poartă pijamaua veche, în carouri.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu ştiu. Uită-te la el. Ar trebui să mergem la spital?

— Hai să-l ducem întâi înăuntru.

John îl ridică pe jumătate pe Edward, apoi îşi pune un braţ al băiatului în jurul umerilor. Lacey face la fel de cealaltă parte. În picioare, Edward e mai înalt decât îşi amintea că ar fi şi se întreabă dacă nu cumva se dezmembrează de-a binelea, iar capul i se îndepărtează plutind de restul trupului. Singura lui speranţă – pe când înaintează toţi trei greoi – este ca Shay să fi adormit repede şi să nu stea la fereastra dormitorului ei, ca să nu-i vadă pe mătuşa şi pe unchiul lui târând în casă ceea ce a mai rămas din el.

Oamenii zboară, deşi ştiu că o parte dintre avioane se prăbuşesc în fiecare an. „Ştiu” acest lucru, şi totuşi găsesc moduri de a suplimenta şi, prin urmare, de a atenua informaţia. Cea mai obişnuită suplimentare este aceea că, statistic, e mai periculos să mergi cu maşina decât cu avionul. În cifre absolute, într-un an au loc cinci milioane de accidente de maşină, în comparaţie cu douăzeci de accidente aviatice, aşa că zborul este într-adevăr mai sigur. Oamenii sunt ajutaţi, de asemenea, de uzanţe; dat fiind că zborurile comerciale sunt publice, intră în joc un soi de încredere de grup. Oamenii sunt încurajaţi de prezenţa celorlalţi. Când stau alături, umăr la umăr, îşi închipuie că e cu neputinţă ca atât de mulţi oameni să-şi fi asumat în acelaşi timp un risc prostesc.

Podeaua se zguduie sub tălpile lui Crispin, pe când se întoarce încet la locul său. Drumul la toaletă a durat, probabil, în jur de douăzeci de minute. A trebuit să şadă mult timp pe closet doar ca să-şi adune forţele s-o pornească înapoi. Mă simţeam bine acum o lună. Mă simţeam eu însumi. Nu ştiu cine naiba e tipul ăsta, şi-a zis.

Chiar înainte de zbor, avocatul lui Crispin, Samuels, la fel de bătrân ca şi el, dar în formă fizică atât de bună încât s-a hotărât să se apuce de haltere la şaptezeci de ani, a sunat să-i spună că figurează pe lista anuală a publicaţiei Forbes, cu cei mai bogaţi o sută de oameni din America.

— Hm, a zis Crispin la telefon.

— Felicitări, Cox. Eşti o fiară.

— Hm, a zis el iar.

Ce făcea, de fapt, era să înregistreze că nu simte nimic. Era pe listă de douăzeci de ani, iar în ultimii zece, de când îşi vânduse compania, se aflase în prima jumătate a listei şi aştepta cu nerăbdare în fiecare an anunţul făcut de Forbes. Nota în calendar data şi răspundea la telefon cu promptitudine în acea zi. Striga şi bătea cu pumnul în birou la auzul veştii.

— Cox, te simţi bine? Sunt sigur că doctorii din Los Angeles te vor pune numaidecât pe picioare.

— Sună-l pe Ernie şi spune-i că vreau să-mi schimb testamentul când ajung acolo.

— Bine.

— De ce să le las totul copiilor? Mă urăsc.

— Evident, cei de la Met{16} speră să te gândeşti la ei.

— Îi bag undeva.

Crispin era de zeci de ani în comitetul director – îi plăceau şedinţele, la care luau parte barosani din New York şi multe persoane din anturajul său –, dar n-a colindat aproape niciodată sălile ca să admire operele de artă. A fost un teren de box distractiv pentru el şi Louisa, de vreme ce amândoi erau legaţi de instituţie. Ea era licenţiată în istoria artei şi îi plăcea să se creadă colecţionară. Într-o perioadă, pe la jumătatea anilor ’90, a fost preşedinta comitetului director şi l-a exclus din şedinţe.

— Care-i planul tău?

Crispin se abţine să spună: Nu prea ştiu. Nu spune niciodată Nu prea ştiu. Nesiguranţa înseamnă slăbiciune, iar el e, din principiu, împotriva ei.

— S-ar putea să las tot muntele în cârca Louisei, zice. Asta chiar că ar da-o peste cap. Afurisita aia de femeie şi-a petrecut întreaga viaţă încercând să pună gheara pe banii mei. Aş putea să i-i ofer pe tavă.

Ideea îl face să chicotească.

La celălalt capăt al liniei se aşterne tăcerea, pentru că Samuel este şi avocatul Louisei. E gâtuit de discreţia profesională.

— Cum vrei tu, Cox. O să-l anunţ pe Ernie.

Acum, în vreme ce Crispin