se afundă, recunoscător, în fotoliul său, vede picăturile de ploaie de afară ca pe norocul său căzând la pământ. E un gând trist, pentru că banii – fără el legat de ei – n-au niciun sens. Sunt doar nişte petice dreptunghiulare de hârtie verde cu alb, pentru care, ca să le agonisească, şi-a irosit întreaga viaţă, întregul sine. I-ar plăcea să-i joace o festă Louisei, dar ea n-are nevoie de bani – nici măcar n-ar observa adaosul în viaţa ei de zi cu zi. După cum a zis odată unul dintre prietenii lui: „Nu poţi mânca mai bine decât mănânci acum”. Şi el, şi Louisa mănâncă atât de bine pe cât este omeneşte posibil.

Întotdeauna s-a sinchisit de bani şi de ce trebuia să facă pentru a obţine mai mulţi. Cifrele au contat pentru el până la telefonul avocatului din această dimineaţă, şi dacă şi asta s-a dus, atunci ce-i mai rămâne? În partea cealaltă a intervalului dintre scaune, puştiul ăla care zici că-i drogat loveşte în tastatură ca şi cum fiecare literă pe care o scrie o să schimbe cu adevărat ceva. Şi poate că va schimba, poate că schimbă.

Poate că a schimbat.

Acum, durerea e o colecţie de bile de sticlă care i se rostogolesc prin abdomen. În vreme ce adoarme, îşi zice: Ar fi trebuit să-mi duc copiii în excursie cu cortul atunci când m-au rugat.

Bruce îşi freacă pielea capului – un tic nervos despre care nu ştie sigur dacă e chiar un tic, pentru că e întotdeauna conştient de gestul său – şi se ridică în picioare.

— Mă duc doar s-o salut pe mama voastră, zice. Să fiţi cuminţi.

— Tată, n-avem cinci ani, zice Eddie.

— Spune-i mulţumesc pentru desert, dar conţinea produse lactate, aşa că i l-am dat lui Eddie, zice Jordan.

Bruce oftează pentru că, în visul pe care tocmai l-a avut, Eddie chiar avea cinci ani. Băieţelul şedea în poala lui, pe canapea, şi Bruce îi citea Aventurile lui Winnie de Pluş. Eddie se rezema de pieptul tatălui, şi senzaţia acelei greutăţi – încrederea deplină şi lipsa oricărei inhibiţii de care băiatul dădea dovadă relaxându-şi fiecare gram din trupuşorul lui pe trupul tatălui – era unul dintre lucrurile pentru care experienţa de a fi părinte i se părea de neratat.

Bruce îi citise cartea aceea de douăsprezece sau treisprezece ori, de la început până la sfârşit. Ştia că tuturor copiilor le place repetiţia, însă lui Eddie mai mult decât oricui. După ce a învăţat să citească, citea aproape în fiecare seară, în pat, din Aventurile lui Winnie de Pluş şi a văzut de nenumărate ori filmul preferat, Cartea junglei.

— Cel puţin, are gusturi bune, zicea Jane când Bruce îşi manifesta cu glas tare îngrijorarea că băiatul nu citea şi alte cărţi. Cel puţin, îi plac clasicii.

La doisprezece ani, Eddie are nişte membre ca nişte fuse. Rotunjimile au dispărut. E stângaci în îmbrăţişări; în braţele tatălui, pare un copăcel ameninţat de intemperii. Atingerea clapelor pianului pare să-i ofere repetiţia după care tânjeşte acum Eddie, şi nu mai are nevoie sau nu mai vrea ca tatăl să-i citească.

Bruce împinge într-o parte perdeaua de la clasa întâi şi vede că locul de lângă Jane e gol.

— Stai jos, îi zice ea. Nu ştiu unde s-a dus.

Bruce se aşază alături.

— Tipul ăla nu arată prea bine, remarcă el, arătând spre bătrânul care doarme în partea cealaltă a intervalului.

— Se pare că e un magnat celebru.

— Magnat, zice el şi zâmbeşte. Şi atunci de ce zboară cu un avion de pasageri? Dacă aş fi magnat, aş avea avionul meu.

— De fapt, e un escroc, un sforar, zice ea. Şi asta e valabil îndoit pentru vecinul meu de scaun. Pur şi simplu, îmi dau seama.

— Cum merge scenariul?

Bruce încearcă să se asigure că tonul său nu e prea apăsat. Vrea să aibă o discuţie, nu o ceartă. I-a fost dor de soţia sa, acolo, la îndepărtata clasă economică.

Ea pare să simtă ce gândeşte el, ca de obicei.

— Îmi pare rău, zice. Încă o dată.

Îşi pune mâna peste a lui şi i-o strânge. Pielea ei e moale şi atingerea soţiei lui îi smulge lui Bruce un zâmbet. Poate fi supărat pe ea şi, în acelaşi timp, conştient că o iubeşte. I-au trebuit ani întregi ca să poată accepta absenţa logicii din iubirea lor. Frustrarea plus o dispoziţie proastă plus un anumit zâmbet al ei sunt egale cu o fulgerare de bucurie în pântecul lui. Speră ca băieţii să aibă parte pe viitor de acelaşi gen de logică strâmbă. Îşi aminteşte expresia de pe faţa lui Jordan în restaurantul chinezesc şi se întreabă, pentru o fracţiune de secundă, dacă e cu putinţă ca fiul său cel mare să fi cunoscut deja acel sentiment. Dar îşi alungă gândul, care îi pare absurd.

— Ce-i? zice Jane. Fii bun, gândeşte cu voce tare.

— Ar trebui să-l înscriem pe Eddie la Colburn School din Los Angeles.

Jane înalţă din sprâncene.

— Zău?

— Nu eşti de acord?

— Ba da, cum să nu. Mă gândesc că e talentat şi adoră pianul. Dar asta îl va scoate din programul tău de învăţământ.

— Nu complet. Încă mă mai pot asigura că învaţă matematică şi citeşte istorie.

— Jordan o să se simtă singur.

— Ştiu. Va trebui să ne gândim la ceva. Poate că o să-i placă să petreacă şi mai mult timp doar cu tatăl său.

Asta e o glumă, pe care o pricep amândoi, dar niciunul nu se osteneşte să zâmbească.

Jane îşi lasă capul pe umărul lui.

— Unde e tipul ăsta? întreabă Bruce.

— Probabil se ţine de coada stewardesei de la clasa întâi. Cred că e îndrăgostit.

— E frumoasă?

Încearcă să o vizualizeze pe femeia respectivă şi îşi aminteşte un coc strâns, dar nimic altceva.

Jane mijeşte ochii la el.

— Pe bune că n-ai remarcat-o?

El încuviinţează din cap, privind spre laptopul ei.

— Se apropie de sfârşit chestia asta?

Aude cum frustrarea acumulată se furişează în vocea sa şi e dezamăgit