Jane îşi îndreaptă spatele şi se uită la ecran. La şirurile de litere închegate în cuvinte, la formatul de scenariu cu spaţii goale şi împroşcături de dialog.

— Nu, zice. Dar va fi până să aterizăm. Promit.

Veronica a făcut asta de două ori în cariera ei. Nici vorbă să fie un obicei, dar ştie cum este cel mai bine să procedeze. Îi spune lui Mark să se ducă în toaleta din spate, stânga – cea mai ferită de privirile celorlalţi din avion – peste zece minute. După ce îl vede că face asta, aprinde semnalul luminos PRINDEŢI-VĂ CENTURILE, ca să-i ţină pe cât mai mulţi oameni la locurile lor. Apoi dă la maximum volumul difuzoarelor, umplând aerul cu paraziţi. Capul fiecărui pasager treaz se dă pe spate, uitându-se la tavan, unde sunt difuzoarele. Ea taie zgomotul şi se furişează în toaletă.

Încăperea e atât de îngustă, încât ea şi Mark se pomenesc imediat lipiţi unul de altul. Când uşa e încuiată, se porneşte automat ventilaţia şi se aprinde lumina, aşa că sunt scăldaţi în fluorescenţă, şi o oglindă se află la cinci centimetri de ceafa ei. Pulpele lui Mark sunt presate de marginea closetului. Miroase surprinzător de frumos, totuşi; supapele de ventilaţie îşi fac treaba.

— Fără cuvinte, şopteşte Veronica.

Mark îi cuprinde ceafa în căuşul palmelor, cu degetele înlănţuite prin cocul de la baza gâtului. Veronica icneşte uşor, surprinsă de pofta ei. Ar vrea să-şi scoată agrafele din păr, însă trebuie să-şi reia munca în cel mult şase minute, pentru că altfel sigur i se va simţi lipsa, şi trebuie să arate exact la fel ca atunci când a intrat în toaletă.

Se contorsionează ca să-şi ridice fusta şi ca să-şi tragă în jos dresul.

Mark îşi desface cureaua.

Se aude un ciocănit, nu la uşa toaletei, ci de pe laturile avionului, şi undeva în mintea ei, Veronica îşi zice: Ce-i asta?

Toc, toc, toc, se aude ciocănitul, ori aparatul de aer condiţionat, ori canalul de scurgere, în vreme ce Mark îşi aşterne buzele peste ale ei – sărută surprinzător de bine – şi ea îl prinde de fese ca să-l împingă înăuntru.

Şi apoi se stârneşte un vuiet în capul ei şi ea e la fel de roşie ca rujul de pe buze şi curge împreună cu tot ce alcătuieşte viaţa, iar când Mark Lassio îi şopteşte la ureche: Aş putea avea nevoie de tine, ea suflă cuvintele în aer ca pe sărutări.

Jordan îşi înghionteşte fratele, apoi se apleacă spre el. Tatăl lor încă nu s-a întors.

— Ce-i? zice Eddie.

— Stewardesa de la clasa întâi şi un tip tocmai au intrat împreună în toaletă.

Eddie se răsuceşte pe scaun şi se uită în spatele avionului.

— De ce să facă asta?

Râsul lui Jordan sună aproape ca un cotcodăcit.

— Ca să facă sex, probabil.

Eddie se arată oripilat.

— În toaleta avionului?

— Nu cred că a mai observat altcineva. Ea a abătut atenţia tuturor cu zgomotul acela din difuzoare, ca să nu se uite nimeni.

— Tu cum de te-ai uitat?

— Număram rândurile de scaune din avion, aşa că eram cu faţa în partea aceea.

Eddie se gândeşte la asta, cu un aer serios.

— Poate că el se simte rău, şi ea a intrat ca să-l ajute.

— Poate. Totuşi, părea destul de sănătos.

Eddie se cutremură.

— E dezgustător.

— Păi, cu siguranţă eu, unul, nu mai pun piciorul în toaleta aia.

Jordan se gândeşte la Mahira şi simte cum i se umflă prohabul. Lasă tava mai jos, ca să nu vadă fratele lui.

Observă că tatăl lor se îndreaptă spre ei pe culoar. Se gândeşte la tatăl şi mama lui făcând sex, şi erecţia îi scade.

— Totuşi, zice Eddie, în felul lui grijuliu, delicat, e destul de mişto să te gândeşti că sexul e aşa de grozav, încât nu te deranjează să-l faci într-o toaletă.

Jordan dă din cap şi se simte profund recunoscător pentru remarcă. Recunoscător că fratele său e pe cale să-l ajungă din urmă pe tărâmul viselor erotice şi al lenjeriei de corp incomode.

Crispin deschide ochii şi nu ştie unde se află. Mă rog, ştie că e într-un avion. Asta sare în ochi. Dar cu ce destinaţie, şi când? A zburat de sute de ori în viaţa sa; au fost ani întregi când părea că petrece mai mult timp în aer, în drum spre conferinţe şi vacanţe luxoase, decât pe pământ. Şi-ar putea permite să cumpere o escadrilă de avioane, dacă ar vrea, dar întotdeauna a refuzat să zboare cu un avion privat. Zborurile de pasageri erau unul dintre puţinele locuri în care putea să şadă printre clienţii săi, să observe cum gândesc şi cum se comportă. Întotdeauna considerase timpul petrecut în aeroporturi şi în avioane o ocazie inestimabilă de cercetare a pieţei.

— În ce an suntem? o întreabă pe femeia de alături.

Ea poartă un jerseu alb, încheiat până sus.

— Daţi-mi încheietura, zice. Vreau să vă verific pulsul.

— Nici vorbă. Răspunde la întrebare.

— Suntem în 2013.

— M-am născut în 1936. Asta înseamnă că am…

Închide ochii, dar creierul său refuză să facă socoteala. Bănuieşte că femeia asta e o asistentă medicală, probabil asistenta lui.

Ea îl apucă de braţ, ca şi cum ar avea vreun drept s-o facă, şi îi pune două degete pe încheietura mâinii, la interior. Bătrânul o lasă, pentru că, odată cu capacitatea de a face operaţiuni aritmetice, i-a dispărut şi forţa fizică.

— Puls neregulat{17}, şopteşte ea.

Crispin dă din cap, sau poate că, de fapt, nu dă din cap de-a binelea, doar încuviinţează în sinea lui. El e ca o aţă. Se înşiră şi deşiră chiar acolo, pe loc.

— Vă e frig, domnule Cox?

Da, gândeşte el. Îngheţ. Şi nu mai sunt tânăr. Şi sunt singur în cer, mergând nu ştiu unde.

Când vecinul de scaun