Tenul lui Mark pare fragil şi rumen, ca şi cum ar fi fost pe afară, plimbându-se pe vreme rea. Se foieşte şi tot ţăcăne pixul. Bruce a stat liniştit alături de ea. A trebuit să se uite în ochii lui ca să-i ghicească gândurile; n-au existat indicii exterioare.

— Cred că e grindină, zice ea, arătând spre hublou.

— Asta-i aiurea. E vară.

Ea dă din cap şi se uită lung la amestecul cenuşiu de nori şi precipitaţii. Se întreabă dacă nu cumva vremea încearcă să-i dea un avertisment. Întoarce-te, ar putea să spună. Scrie-ţi povestea de dragoste. Trăieşte cu mai puţin. Ai putea să te muţi lângă Lacey, aşa cum şi-a dorit ea dintotdeauna. Să vă creşteţi copiii împreună.

Dar s-a dovedit că Lacey nu poate să aibă copii. Jane a constatat de fiecare dată cu surprindere cât de mâhnită era ea când sora ei pierdea o sarcină. Şi-a ascuns tristeţea de Lacey, fireşte, însă când sora ei rămânea iar însărcinată, Jane se simţea copleşită de entuziasm. Avea să apară un nou membru în familie şi un bebeluş pe care să-l răsfeţe băieţii ei. Aproape că ameţea de bucurie la gândul acesta. Un nou prunc pe care să-l iubeşti. Însă teama cu privire la ce ar putea să piardă sora ei în acest proces contrabalansa de fiecare dată valul de speranţă.

Sunt şi alte moduri de a întemeia o familie. Vrei să mă interesez de agenţii de adopţie sau e mame-surogat? îi spusese Jane la telefon. Însă Lacey continua să încerce să rămână însărcinată, şi cu siguranţă Jane n-avea de gând să se mute lângă sora ei doar ca s-o vadă cum se omoară. Şi apoi, ar urî periferia, petrecerile de Super Bowl, privirile ciudate aruncate familiei sale deoarece copiii învaţă acasă şi au păreri periculoase. Bruce i-ar îndepărta pe oameni, înfiinţându-se nepoftit la şedinţele locale pe tema educaţiei şi criticând meritele educaţiei de masă oferite copiilor.

— Fir-ar să fie, zice Mark, nu mă pot concentra.

— Asta-i pentru că suntem la jumătatea zborului, zice Jane. Eu întotdeauna mă simt deznădăjduită pe la mijloc. Când mai ai câteva ore înainte şi câteva ore în urma ta. Te simţi înţepenit.

Mark se întoarce să o privească.

— Asta are sens.

Ţăcăne din pix şi zice:

— De cât timp eşti căsătorită?

Ea zâmbeşte, surprinsă.

— Să vedem… De şaisprezece ani.

— La dracu’. E mult timp. Şi nu l-ai înşelat niciodată?

Ce discuţie ciudată, îşi zice Jane. Dar poate că pasagerii de la clasa întâi sunt întotdeauna mai deschişi unul cu altul, pentru că presupun că au atât de multe în comun?

— Nu.

El clatină din cap.

— La dracu’.

— Eşti însurat?

— Am fost, vreo zece minute.

— A fost o greşeală la distracţie?

— Ha, face, iar râsul lui sună ca un lătrat. Da, cam aşa ceva. Prea multă cocaină, totuşi.

— Ah.

Jane n-a consumat niciodată cocaină, nu s-a măritat niciodată cu persoana nepotrivită, nu i-a căzut niciodată cu tronc un însoţitor de bord. Simte o împunsătură de regret. N-ar vrea să fie ca bărbatul ăsta, cu energia lui iritantă, dar îşi doreşte să fi făcut, poate, unul-două ocoluri în propria călătorie. Ea acţionase întotdeauna în mod chibzuit.

Acum, că Jordan pare să aibă pumnii ridicaţi spre lume, şi-ar dori să-i poată spune fiului ei: Ştiu cum e. Într-un an, am petrecut toată luna noiembrie în Seattle protestând împotriva Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Dar nu poate. Apogeul indignării ei a fost să citească articole din The Nation şi să dea din cap cu afectare. Pot exista părţi bune, îşi zice, într-o viaţă dezordonată. Ea şi Bruce duc o viaţă ordonată. Până şi cea mai mare ambiţie a ei – să scrie un film intim, personal, mic – e cuminte şi ordonată.

Mark se freacă la ochi şi se uită în jur, fără îndoială după stewardesă.

Jane îşi înalţă şi ea capul, încercând să-l ajute.

Edward se uită la copacul din faţa cabinetului doctorului Mike. Scoarţa cenuşie e străbătută de şanţuri adânci. Crengile arată ca şi cum nu vor mai avea niciodată frunze. O pasăre aterizează pe o creangă şi aproape imediat se înalţă în zbor ca un elicopter.

— Poţi să-mi spui ce se petrece acolo, înăuntru? zice doctorul Mike. Dacă ştiu care e problema, poate că aş putea fi de ajutor.

Edward nu mai încearcă să-şi controleze gândurile, aşa că fiecare dintre ele e o mică surpriză. Aude ceasul împodobit de pe birou ticăind mai departe şi îşi zice: Mi-e dor de Jordan mai mult ca oricând.

— Edward? zice doctorul Mike.

— Ştiu că ei vor să vin aici de două ori pe săptămână, zice el. Dar cred că vă pierdeţi timpul.

— Ai leşinat afară, lângă casa mătuşii şi unchiului.

— Acum trei luni. Şi zău că n-a fost mare lucru.

— Dacă ar fi fost mai frig, ai fi putut să degeri. Este mare lucru.

— N-aş fi murit.

— De unde ştii?

Edward se uită la creangă, sperând că pasărea o să coboare în spirală înapoi la locul ei, însă nici aerul, nici copacul nu se mişcă. Totuşi, spaţiul gol pare potrivit. Edward doarme acum într-un spaţiu gol, singur. Umblă toată ziua singur, chiar dacă Shay e cu el. Se gândeşte dacă să-i spună psihoterapeutului că, deşi Shay îi este în continuare prietenă, legătura lor mai profundă – despre care el ştiuse întotdeauna că este oxigenul său – moare încetul cu încetul, de când a repezit-o, în sala de sport. Shay e atât de puternică, încât, dacă va trebui s-o facă, o să se rupă şi o să găsească aer altundeva, însă el ştie că nu este la fel de puternic ca ea, iar asta a fost deja a doua sa şansă. Edward înţelege că, atunci când ceea ce este între el şi Shay, indiferent cum s-ar numi, o să moară, o să dispară, de asemenea, şi tot ceea ce e viu în el.

Doctorul Mike ar vrea ca Edward să-i spună toate