Acum, John rămâne treaz în fiecare seară până când Edward se duce în pivniţă şi se aşază în pat. Îşi bagă capul pe uşă şi se asigură că nepotul e sub cearşafuri, pe canapeaua extensibilă.

— Totul e în ordine? zice John, iar Edward dă din cap că da şi se întoarce pe o parte.

Peste o oră, când e sigur că mătuşa şi unchiul dorm, Edward se scoală, îşi ia costumul de trening şi tenişii Converse – şi geaca portocalie, dacă e tare frig – şi iese. Dă câteva ture prin zonă, având grijă să nu fie văzut din dormitorul lui Shay. Numără casele pe lângă care trece, ferestrele, cuvertura din petice a stelelor de deasupra capului. Tânjeşte după mişcare şi îi place întunericul aproape deplin al cerului nocturn şi aerul negru dintre copaci. Uneori, când numerele încep să i se încâlcească în cap, merge cu ochii închişi. Totuşi, nu-şi îngăduie niciodată să se aşeze sau să se întindă pe jos, ca să nu adoarmă şi să degere, dovedind astfel că temerile adulţilor erau îndreptăţite.

La un moment dat, când simte că s-a mai destins, se întoarce în pivniţă şi în pat. În pivniţă nu e linişte, însă zgomotele sunt cu totul diferite faţă de cele din camera lui Shay. Poate pentru că e partea cea mai de jos a casei, structura pare că se mişcă şi răsuflă greu deasupra patului său. Prin ferestrele închise aude foşnetul frunzelor uscate. Cel puţin de două ori pe noapte se aude un trosnet puternic, care îl face să se ridice în capul oaselor şi să se uite în întuneric.

În casă, nu-i place întunericul. Ţine lumina aprinsă în baia de alături, şi o strălucire difuză de la felinarele de pe stradă pătrunde pe ferestrele înalte ale pivniţei. Singurul aspect pozitiv al faptului că acum are o cameră numai a lui este că nu mai trebuie să stea liniştit ca să n-o deranjeze pe Shay. Nu trebuie să se prefacă tot timpul că doarme. Poate să tuşească, să izbească în saltea cu pumnul, să vorbească singur. Poate să se rostogolească dintr-o parte a patului în cealaltă. Să mănânce un baton de cereale la ora două noaptea, pentru că îi chiorăie stomacul.

Aude fluierul ascuţit al doamnei Tuhane, îşi aminteşte că a auzit-o pe Shay – cu glasul ascuţit, surescitat – spunându-i unei fete la ora de franceză că poate va merge la o petrecere vinerea asta, pe malul lacului. Edward priveşte pe ferestrele înalte, înguste, când cerul se luminează şi începe o nouă zi.

Doamna Tuhane este obsedată de ceea ce ea numeşte „postură” şi îl pune să-şi mute piciorul drept cu un centimetru, îi împinge un pic şoldurile în spate, îi întinde braţele până când sunt perfect drepte.

Căpitanul echipei de fotbal – un puşti solid, roşcovan – intră în sala de forţă în timpul unei şedinţe. Rânjeşte la vederea lui Edward aflat într-o genuflexiune joasă.

— Arăţi gigea, Adler, zice şi face o fotografie cu telefonul.

Doamna Tuhane îl ceartă şi-l alungă din sală, însă Edward ştie că e prea târziu. Imaginea a fost deja trimisă prietenilor puştiului. Până la sfârşitul zilei, băieţii din echipa de fotbal fac o genuflexiune de cum îl văd pe Edward, prefăcându-se foarte concentraţi.

Când Edward şi Shay cotesc, şi un băiat timid, cu părul de culoarea ovăzului, face o genuflexiune, Shay zice:

— Tu? De ce faci asta? Nu eşti un ticălos. Eşti mai bun de atât.

Băiatul păleşte, se ridică şi o ia la fugă.

Edward stă la toate trei orele de după-masă cu caietul deschis şi un pix în mână, însă nu scrie nimic. Profesorii par să vorbească de la mare distanţă. El şi Shay merg pe jos spre casă, iar el se preface că totul e normal între ei. Ştie că Shay e nervoasă pentru că simte şi ea că ceva nu e în ordine, ceva mai important decât faptul că Edward s-a mutat din dormitorul ei, dar nu poate pune punctul pe i. Ceea ce este între noi moare, îşi zice el. Nu vom mai fi prieteni multă vreme.

— Te-a chemat şi pe tine Arundhi la el? zice ea.

— Nu. De ce?

— Hmm. Cred că notele mele au scăzut. Probabil că o să-mi ţină o prelegere cum că trebuie să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să intru la facultate.

— Nu, prea tânără. Nu facultatea.

Edward e prea obosit ca să vorbească în propoziţii complete.

— Altceva. Şi notele mele au scăzut.

— Păi, ţie n-o să-ţi ţină predica pentru că tu poţi intra la ce facultate vrei, chiar dacă ai note proaste. Nu trebuie decât să scrii în prezentare despre accident.

Edward scutură din cap. Îşi doreşte brusc să fie miezul nopţii, când merge cu ochii închişi pe sub stele. Nu vrea să fie la lumina zilei, simţind că-l mănâncă pielea pe dinăuntru, în timp ce-o ascultă pe Shay cum vorbeşte despre lucruri de care habar n-are.

Face câţiva paşi cu ochii închişi şi apoi îi vine o idee care îl face să-i deschidă.

— Cum se face că niciun copil de la şcoală nu mă place?

— Ce tot spui acolo? zice Shay, apoi tace un pic. Unii dintre ei te plac.

— N-am schimbat decât câteva vorbe cu ei.

Cum de nu i-a dat prin cap înainte? Trăieşte în acest oraş de doi ani şi jumătate. Şi s-a simţit aşa de uşurat că majoritatea elevilor îl lasă în pace, încât nu s-a întrebat niciodată de ce. Şi-i imaginează pe căpitanul echipei de fotbal, pe prietenii lui îngrozitori, pe Margaret, pe fetele cu balsam de buze parfumat, care au dulapul lângă al lui. Apoi mai sunt şi copiii care nu se uită niciodată la el – parcă din principiu – şi se întorc cu spatele când se apropie de ei.

— Oh, face Shay, schiţând o grimasă. Sunt idioţi şi n-ar trebui