Lui i se pare că n-a auzit bine.

— Norocos?

Shay se uită pieziş la el, în vreme ce ajung pe strada lor.

— Trei copii din clasa noastră au un părinte în puşcărie. Mulţi trăiesc din ajutoare sociale şi, ştii, toţi au o poveste tristă. Însă tu ai ajuns celebru cu a ta.

Edward trage în piept aerul rece.

— De asemenea, zice ea parcă vrând să-şi ceară scuze, nu prea ajută nici faptul că te privesc ca pe un băiat alb privilegiat, care o să fie putred de bogat când o să ia banii de asigurare.

Norocos. Edward cântăreşte cuvântul în minte, neştiind, parcă, ce greutate să-i confere.

— Cum ziceam, n-ar trebui să-i bagi în seamă.

El simte cum se întunecă şi mai mult înăuntru, ca un bec care se arde. Nimic din ce a spus ea nu era greşit. Poate că sunt un ticălos, îşi zice. Nimic din toate astea nu i-a dat prin cap înainte.

În noaptea aceea, după ce îşi termină plimbarea prin cartier, Edward dă ocol casei, prin beznă. Se gândeşte la rânjetul de pe faţa căpitanului echipei de fotbal şi la posibilitatea să fie el însuşi un ticălos, şi aceste gânduri cer mişcare. Mai e un gând, care îl urmăreşte pe Edward de săptămâni întregi, iar acum îl bate pe umăr. Mâine împlineşte cincisprezece ani. Mâine va fi de vârsta fratelui său atunci când a murit. Edward trece pe lângă cele patru colţuri ale casei întunecate, iar şi iar. Într-unul dintre ocoluri, vede garajul şi se îndreaptă într-acolo, să-l înconjoare şi pe el.

Curtea din spate e lungă, iar garajul, despărţit de casă, e undeva departe, în spate. E lipit de gardul viu, şi dincolo de gard e pădurea. Edward nu s-a apropiat niciodată de garaj – atât John, cât şi Lacey îşi parchează maşinile pe alee. Nu s-a gândit niciodată la acea construcţie. Nu s-a întrebat la ce foloseşte, ce e înăuntru. Îşi dă seama că, de când s-a mutat aici, şi-a delimitat foarte clar spaţiul înconjurător. Bucătăria, sufrageria, camera lui Shay, terenul de joacă, şcoala.

Acum, în întuneric, cu iarba care îi udă tenişii, simte o mică satisfacţie pentru că se duce într-un loc nou, chiar dacă nu-i decât un garaj. Înconjoară clădirea, apoi se opreşte ca să se uite pe ferestre. Nu vede nimic altceva decât reflexia propriului chip, spectral şi grav. Se întreabă ce ţin înăuntru mătuşa şi unchiul, de vreme ce nu folosesc spaţiul pentru maşinile lor.

E o uşă într-o parte şi-i încearcă mânerul, aşteptându-se să fie încuiată. Nu este; când răsuceşte de mâner, uşa se deschide înăuntru. Când intră, încăperea întunecată pare o prelungire a curţii din spate. Garduri vii, scunde şi late, o structură ca o casă în centru, dreptunghiuri de diferite nuanţe de întuneric, încâlceli de iarbă netunsă, de culoarea cărbunelui. Edward rămâne lângă uşă. Vederea i se adaptează un pic şi observă o lanternă înfiptă în priza de lângă el. Asta e opera lui John – fiecare cameră din casă are aceeaşi instalaţie, în caz de urgenţă. Edward scoate lanterna şi o aprinde.

În centrul încăperii e un banc de lucru, cu unelte atârnate în cârlige, pe laturi. Aranjamentul pare prea ordonat ca să fie folosit în mod regulat, şi Edward se întreabă ce construieşte oare unchiul aici. Încearcă să şi-l imagineze pe John lustruind o masă veche, însă imaginea n-are sens. Păşind mai aproape, vede un morman de laptopuri şi zâmbeşte. Desigur – asta nu e pentru construirea sau repararea unor piese de mobilier; bancul de lucru e pentru construirea şi dezmembrarea de calculatoare. Nu l-a văzut vreodată pe unchiul lui în apropierea garajului, însă John se trezeşte devreme, aşa că probabil vine aici înainte să se trezească Edward şi Lacey.

În colţ e un fotoliu verde ponosit, din cele pe care le au de obicei doamnele în vârstă. Alături, e un corp de bibliotecă. Edward îndreaptă lanterna spre rafturi şi vede că sunt pline cu operele complete scrise de numai doi autori: Zane Grey şi Louis L’Amour. Edward mai verifică o dată, ca să vadă dacă sunt şi alţi autori, dar nu sunt. John vine aici şi citeşte westernuri? Din cine ştie ce motiv, Edward e sigur că toate astea îi aparţin lui John, nu lui Lacey. Casa e a lui Lacey; Edward simte asta până în măduva oaselor. Aici trebuie să fie locul în care John îşi ţine mărunţişurile desperecheate pe care soţia lui nu le îngăduie înăuntru.

Edward se cufundă în fotoliul verde, ca să vadă lumea din poziţia lui John. E bucuros că a intrat, bucuros că a găsit o mică distracţie care să amâne întoarcerea în pivniţă, l-ar plăcea să amâne mersul la culcare în noaptea asta şi, prin urmare, să amâne momentul în care se va trezi şi va avea vârsta de cincisprezece ani. Lângă fotoliu e o masă rotundă, cu un teanc de dosare de diferite culori. La picioarele sale sunt două genţi de voiaj mari, în stil milităresc. Edward împinge una cu piciorul, şi geanta se clinteşte puţin. Orice ar fi înăuntru, e uşor. Le luminează cu lanterna şi vede că ambele genţi de voiaj au lacăte.

Ia în poală dosarul de deasupra şi îl deschide. E o foaie de hârtie acoperită cu scrisul ordonat al lui John, pe care Edward o asociază cu listele de cumpărături de pe blatul din bucătărie: mere frumoase, piept de curcan, lapte de soia, migdale trase în ciocolată. Însă aceasta nu este o listă de cumpărături; este o listă de nume, şi lângă fiecare nume se află un număr şi o literă: 34B, 12A, 27C. Doar cinci dintre nume nu au numere asociate.

Degetele lui Edward încep să transpire pe hârtie.

Sunt 191 de nume, ştie fără să socotească. E lista pasagerilor. Cele cinci nume fără numărul locului aparţin celor doi piloţi şi celor trei însoţitori de zbor. Edward se uită pe listă, căutându-şi numele. Nu e acolo,